Din Cartea Milionarului Vol. IV, Epilog în Oraşul Mavrocordat


Ştefan Bănulescu, „Din Cartea Milionarului, Vol. IV, Epilog in Orasul Mavrocordat: „Cuvântul Autorului” şi „Emil Havaet BorLat Porfirogenetul şi Calliope Geaygè,” Viaţa Românească nr. 11-12/2011, p. 11-25 (inedit, roman)  Revista tipărită se află în PDF aici (navigaţi la p. 11-25). Cititi articolele relevante mai jos.

Din CUVÂNTUL AUTORULUI

       Romanul Cartea Milionarului continuǎ numai în anume sens nuvelele din Iarna bǎrbaţilor.  Autorul nu reînnoadǎ în roman aproape nimic din epica povestirilor sale.  Ceea ce reia din ele în partea a IV-a şi ultima a romanului sunt numai câteva personaje, în primul rând doi eroi tineri, Filip şi Arhip Lǎscǎreanu – două caractere şi destine robuste – care în nuvele nici nu se întâlniserǎ între ei (tânarul Arhip, cunoscut din nuvela “Gaudeamus”, abia în roman capǎtǎ numele de Lǎscǎreanu, devenind vǎr cu Filip, amândoi descoperindu-se urmaşi în linie bǎrbǎtească ai unei spiţe vechi de Lăscăreni, nepoţi atât ai nonagenarei Cuna Bogomileanu-Comneanu, proprietara unei case din Bucureşti populatǎ cu amintirea a numeroase vieţi stinse şi uitate, Casa cu ecouri târzii, cât şi ai unui vestit cǎrturar bizantinolog, savant rătăcitor prin câteva continente, supranumit, datorită naturii studiilor sale asupra Imperiului Roman de Rǎsǎrit dar şi pentru caracterul său slab şi fragil în ceea ce-i priveşte propria biografie, Filip Porfirogenetul sau Filip Teologul Umilitul).

Cei doi tineri, Filip Lǎscǎreanu şi Arhip Lǎscǎreanu, devin personaje centrale în ultima parte a Cărţii Milionarului, Epilog în Oraşul Mavrocordat, participând la continuitatea dramei ample a “neamului Lǎscǎrenilor”, neam care-şi desface în roman arborele larg de destine, cu povestea lor încărcată de înfrângeri, cǎderi şi cu câteva supravieţuiri de semnificaţii aparte, petrecute pe întinsul spaţiu al unui ţinut imaginar numit Dicomesia (de fapt un spaţiu spiritual de rezistenţǎ si valoare umanǎ originalǎ) şi într-un timp istoric vast, desfăşurat prin eposul de întretǎieri biografice lǎscǎrene începând cam de prin vremea Brâncovenilor pânǎ în cea mai proaspǎtǎ contemporaneitate: un fluviu neîntrerupt de existenţe lǎscǎrene în intenţia autorului, din care lipsesc prinţii si damnaţii extravaganţi sau aventurieri precum şi profitorii de conjuncturi (după expresia unui personaj din roman), dar îşi fac apariţia din plin exponenţi ai familiilor vechi de plugari traşi din pǎstori obscuri, soldaţi fǎrǎ simbrie în apărarea nefericitei Dicomesii, constructori de bărci şi de case, crescători de cai şi de vite, sau pur şi simplu oameni cu mâinile goale, rătăcitori cu existenţa prin întinsa câmpie a Dicomesiei, iar în evoluţie mai recentă, mici fermieri fără şanse, apoi, oameni de carte solizi şi încăpăţânaţi în profesia lor, profesori, ingineri, medici, chiar şi artişti, aceştia sortiţi unor sacrificii opuse “gloriei viagere” şi nepricepuţi în compromisuri de pe o zi pe alta.

Pe autor nu-l interesează să refacă o istorie (deşi documentaţia istorică poate fi găsită în roman în măsura în care ea e căutată acolo unde e inclusă în destine, în răsturnarea existenţelor, în pecetea proprie a întâmplărilor), ci autorul vrea să închege întregul unor destine neliniştite şi mereu deschise în ceea ce priveşte sensurile umane originale şi de neînstrăinat ale Dicomesiei, acest ţinut dorit de autor puternic în oameni, fie ei şi înfrânţi, fascinant în poveşti imprevizibile, care curg când “subteran”, când la suprafaţa paginilor romanului, unde planurile existenţelor se întretaie, se amestecă şi se desfac în timp şi în spaţiu, dând sentimentul permanent al vieţii palpabile, unde biografiile se pierd sau se menţin în măsura în care autorul vrea sau nu să le menţină pe “cursul mare” al Dicomesiei.  “Fluxul memoriei” Dicomesiei îl poartă în centrul romanului cinci sau şase personaje, printre ele, cei doi tineri eroi Filip si Arhip Lăscăreanu cu biografiile lor cuprinzătoare de contemporaneitate: adolescenţi în preajma celui de-al doilea război mondial, “cu iubirile netrăite şi cu bibliotecile necercetate îndeajuns”, iau în piept marea tragedie de la mijlocul secolului, unul îşi pierde o parte din familie şi îşi spulberă candorile în absurdul războiului, altul trăieşte pas cu pas nefericirile vremii, ostaş şi prizonier, evadat de la o execuţie capitală pusă la cale de germani, amândoi reluându-şi de la capăt cu luciditate tinereţea după încheierea războiului, departe nu odată unul de altul, dar mereu alături ca sens, total diferiţi ca temperament; focosul Filip Lăscăreanu, fostul poet demonic al sarcasmelor, devenind inginer constructor, energic, plin de vitalitate şi cu un simţ al cuvântului tăios şi al gestului agitat mutat original pe planul profesiei sale sobre; Arhip Lăscăreanu-Şchiopul, fostul aviator tăcut, rece si mereu calculat, devenind profesor subtil şi autor de cărţi de istorie, nici unul din ei nevrând să ancoreze în renunţări, nostalgii sau în vreo împăcare cu drumurile de mijloc ale existenţei şi cu şansa momentului, deşi avuseseră încă de la o vârstă crudă experienţa timpului pierdut şi răpit de conjuncturi nefericite.  Tenaci, inteligenţi, activi, polarizează în jurul lor şi al biografiilor lor planurile romanului, prin ei autorul face legătura cu esenţa existenţelor Lăscărenilor dinainte, cu ei sondează “poezia si proza diurnă” a Dicomesiei, chiar şi zonele obscure sau meschine fiind puse în lumină prin aceste două destine.

Nevrând să refacă neapărat o istorie, autorul nu procedează neapărat printr-o cronologie de destine lăscărene, ceea ce vizează refacerea unei umanităţi de atâtea ori ameninţate, recreerea ei prin imaginara Dicomesie, unde dacă printre cei noi Filip Lăscăreanu si Arhip Lăscăreanu, printre cei vechi ies în prim plan Filip Bizantinologul sau, cum i se mai spunea, Filip Teologul Umilitul, soţia acestuia, milităroasa Wanda Walberg, “nemţoaica cu cap de cal”, şi mai ales bătrâna Cuna Bogomileanu, proprietara acelei ciudate şi spirituale “case cu ecouri târzii”; toţi aceşti “eroi vechi” aduc cu ei memoria trecutei şi ascunsei Dicomesii, Filip Umilitul constituind prin tragicul său destin încercarea eşuata a “evaziunii istorice” şi a participării consolatorii şi în secret la nefericirile la zi ale oamenilor, iar Cuna Bogomileanu reprezentând o viziune originală a proiectării trecutului, o veghe a trecutului, în mişcarea destinelor prezente – ambele modalităţi primind replica pe plan contemporan prin existenţele lui Filip si Arhip.

Ştefan Bănulescu

Din CARTEA MILIONARULUI

PARTEA A IV-A: EPILOG ÎN ORAŞUL MAVROCORDAT

Capitolul 6: Emil Havaet BorLat Porfirogenetul si Calliope-Geaygè

“Aceia care sunt virtuoşi cu intenţie, nu vor fi răsplătiţi.

Aceia care sunt răi fără intenţie, deşi răi, nu vor fi pedepsiţi.”

 (PU SUNG-LING – 1640-1715;  din

“Ciudatele istorisiri ale lui Liao Zhai”,

povestirea “Examen pentru postul de înger păzitor”)

 

Deşi pentru mine era ceva, chiar foarte mult, ceea ce trăisem în Casa cu ecouri târzii, unde fusesem înnobilat dincolo de vremi de nefericita Dicomesiancǎ, toate astea n-ar fi însemnat nimic, sau aproape nimic, pentru austriac şi Dancogale, chiar în cazul în care ei ar fi vrut să le vorbesc despre ultima parte de destin a bătrânului Filip.  Privindu-i şi ascultându-i, ajunsesem la credinţa că Filip Walberg şi Dancogale nu vor de la mine nimic din realitatea acelui om.  Nimic altceva decât lucrul cel mai sărac şi mai nenorocit: Un mormânt ipotetic.

De la sine înţeles, ar fi fost gata să accepte amăgirea.  Oricine putea să-i înşele dacă i-ar fi fost voia, să le spună, adică, acolo e mormântul, la Cetatea-de-Lână, la Maltezi, la Metopolis sau în Insula Cailor, şi să meargă acolo şi cu bună-ştiinţă să se lase înşelaţi că într-adevăr acolo merg, să ajungă, să creadă că au ajuns, să aşeze o cruce negăsind cruce, să se roage, să-i ia chiar oasele – nişte oase străine – pentru a le duce lângă ale Wandei, să se întoarcă liniştiţi, la Viena, sau de unde erau ei, nefericiţii, în nu ştiu ce colţ al pământului, mulţumiţi si reconfortaţi după călătoria făcută în Dicomesia, ar fi spus ei.

Fie şi numai pentru faptul că i-aş fi socotit pe austriac şi pe Dancogale doar rudele Wandei Walberg şi nicidecum şi ale unchiului Filip, nu mi-aş fi permis nici o înşelăciune: pentru mine Wanda Walberg rămăsese un fel de soldat al rigoarei şi al exactităţii, al fixităţii chiar, deşi eu n-o cunoscusem.  N-avusesem cum s-o cunosc, nu eram născut când ea murea la Viena.  Dar începusem să înţeleg pe măsură ce creşteam şi creştea şi imaginea ei datorită mărturisirilor repetate ale multora, că pentru Wanda Walberg, atâta timp cât a trăit, lucrurile, oamenii, caii, pedalele orgii, micul dejun, cina, şilingul, Prater-ul si Schönbrünn-ul, nepoţii, nepoatele, trebuiau să meargă, să se desfăşoare şi să se îmbuce într-un fel de imens orologiu nemţesc cu secundele clare, definitive pentru toţi şi pentru totdeauna, cu sonoritate egală în orice loc de pe suprafaţa pământului s-ar fi aflat un Walberg sau o Walbergă, un consort, o consoartă sau un urmaş de Walberg ori dintr-o alianţă de periferie de Walberg.  Nici o abatere, chiar în sensul bun al cuvântului, de la ritmul si bătaia acestui orologiu n-ar fi fost îngăduită de Wanda.  Filip Umilitul, fumător înrăit, lăsându-se de fumat în timpul unei călătorii peste Ocean şi întorcându-se la Viena dupa patru ani de absenţă, Wanda nu l-a mai primit în casă: Umilitul mirosea altfel – şi a pierde un miros câştigat şi recunoscut ca atare în relaţiile casnice însemna în faţa nemţoaicei o risipă îngrozitor mai mare decât fie chiar o sumă fabuloasă zvârlită timp de decenii pe cel mai costisitor tutun.  Wanda – se exprimase cam criptic, odată, varul meu Arhip – era imaginea întoarsă a Cunei Dicomesianca din “Casa cu ecouri târzii”;  Wanda cultiva efemerul repetabil ca pe singura cale posibilă a existenţei, acesta doar, împins, respectat şi apărat la maximum pe durata unei vieţi omeneşti, putea smulge divinităţii acea umbră de eternitate accesibilă oamenilor.

Wanda nu fusese niciodată pomenită şi înregistrată în “Casa cu ecouri târzii” a Dicomesiancei, deşi cele două femei se întâlniseră între 1860 si 1919 de cateva ori.  Cuna Bogomileanu ştia mai multe amănunte despre tratatul de pace de la Passarowitz din 1718, când Austria anexase Banatul şi Oltenia de la turci, decât despre căsătoria şi modul de înţelegere dintre Wanda Walberg şi Filip Lăscăreanu Teologul.  Admiţând asemenea grozăvii de caracter susţinute de Arhip, ar însemna, folosindu-i termenii, că secundele Wandei, oricât de repetate, de tăioase, sonore şi multiplicate, nu tulburaseră registrul timpului cosmic din “Casa cu ecouri târzii”, unde omul şi vremea lui abia de la un secol în sus erau luate în seamă şi numai atunci când se dovedeau sensibilizate de vibraţiile unei naturi istorice.

*

*       *

Nu-i puteam amăgi pe Filip Walberg şi pe Dancogale.

 

Wanda ca şi Umilitul deveneau din ce în ce mai mult pentru mine prezenţe neiertătoare.  Austriacul şi logodnica lui îmi cereau o hartă care să ducă la un mormânt, iar gândurile mele se declanşaseră să învie o lume întreagă.  Îmi fugise mintea de la idiomul lor imposibil şi de la pretenţiile lor ridicole şi începusem, în faţa lor, să descopăr ceea ce nu izbutisem când eram copil, văzându-l întâia oara pe Teolog, şi nici mai târziu odată cu înaintarea în vârstă.  Înnodam legăturile ascunse ale celor care au fost înaintea vieţii mele, uneam nenumărate lucruri risipite în memoria dicomesienilor, şi ei atat de risipiţi, şi mă cutremuram de propria mea prezenţă în şirul acestor destine.  Şi îmi dădeam seama că ştiu uimitor de multe lucruri.  Nu numai despre Umilit şi Wanda.

Dar ceea ce mă uimea mai mult era claritatea amănuntelor.

Mai clar decât imaginea Volkswagen-ului hodorogit pe care îl aveam în faţa ochilor, prăfuit şi decolorat, îmi răsuna în urechi scârţâitul roţilor neunse, oprite în Glava, la poarta tatălui meu, în luna iunie 1936:

Sosise Omnibus-ul croitorului Polider.  Din Omnibus a coborât Filip Teologul sprijinit de subsuori de Zoe Lucescu (supranumită mai târziu Zoe Porfirogeneta, fiindcă în ciuda anilor săi mulţi, intrase în dragoste cu tinerelul pe atunci Emil Havaet BorLat).

Omnibus-ul era o căruţă lungă şi jegoasă, din scândură negeluită, cu coviltir de papură, la care erau înhămaţi patru cai mărunţi şi păroşi de Baltǎ.  Circula pe unul din cele mai lungi trasee dicomesiene: Gara Mavrocordat Suburbia Fabia Maltezi – Glava si Apud-GlavaCoasa-de-Argint Cetatea-de-Lână Insula Cailor Portul MetopolisInsula Măcelarilor si Retur.  Printre dicomesienii neştiutori de carte şi de lume care trăiseră generaţii la rând numai într-un loc sau în altul, la apariţia Omnibus-ului lui Polider se credea ca şi Retur e o localitate, trebuie să fie un oraş mare, necunoscut şi foarte îndepărtat la care puţini fericiţi sunt sortiţi să ajungă.  Traseul era scris mare pe coviltir de însăşi mâna croitorului – cărăuş care, neobişnuit cu priceperea literelor, mai mult le însăilase cu un fel de aţă de păcură groasă pe urzeala de papură a coviltirului.  În Omnibus, undeva sub coviltir, Polider îşi lua mai totdeauna şi maşina de cusut.  La opririle de pe traseu şi mai ales în popasurile lungi dinainte de Retur croia şi cosea pantaloni de abà pentru dicomesieni, meşi de postav şi caţaveici pentru dicomesience.  Chiar când au coborât la noi Umilitul şi Zoe Lucescu, Polider n-a plecat mai departe cu Omnibus-ul.  Vehiculul i-a fost înconjurat de dicomesieni şi dicomesience, unii să-şi ia hainele şi meşii lucrate de Polider pe traseu, altii să-i înmâneze viguri groase de postav să le ducă la piuă, la Cetatea-de-Lână, sau pentru cine ştie ce îmbrăcăminte care urma să fie croită şi cusută.  Omnibus-ul era plin de baloturi de abà, folosite, înainte de a intra foarfeca şi acul în ele, drept bănci pentru călători.

Umilitul nu călătorise altfel în Omnibus de la Gara Mavrocordat la Glava.

Atunci când a sosit unchiul Filip în faţa casei noastre şi a coborât de sub coviltir şi dintre baloturi, dicomesieni şi dicomesience s-au îngrămădit să-i sărute mâna ca unui patriarh sau ca unui mort înviat, ce trebuie iertat.  Unii au căzut chiar în genunchi în faţa lui.  Printre ei se aflau şi aceia care foarte curând aveau să-l răpească si să-l chinuiască mai rău decât pe un câine.

După ce Umilitul a intrat în casa tatălui meu, dicomesienii s-au îndreptat spre Omnibus-ul lui Polider întrebându-l pe croitor despre postavul şi hainele lor, despre ce s-a întâmplat la Cetatea-de-Lână, dacă preţul oilor a scăzut iar din pricina secetei, si dacă este adevărat că nişte herghelii de iepe sălbatice din Insula Cailor ar fi trecut într-o sâmbătă noaptea Dunărea înot şi, galopând în urcuş pe dealul de marmură roşie, ar fi atacat magaziile de ovăz ale lui Bazacopol din oraşul Metopolis rupând încuietorile şi ferestrele cu dinţii.  Apoi, câţi înecaţi a văzut Polider, din Omnibus-ul lui, plutind pe Fluviu între oraşul Mavrocordat şi Glava şi dacă printre ei a zărit-o plutind şi pe Duda Cruda Paparuda, care se aruncase de ciudă în Dunăre pentru ca nimeni nu o mai primea să joace, o socoteau toţi mincinoasă, seceta se prelungise fără ca jocul ei în pielea goala să fi adus ploaie.  Şi iarăşi, îl întrebaseră dicomesienii pe Polider, dacă e adevărat că beţivul căpitan de şaicǎ Parmak, sărăcit de tot de secetă şi de lipsa negoţului de cereale, şi-ar fi ancorat ambarcaţiunea în faţa Insulei Măcelarilor şi şi-ar fi făcut din ea un fel de biserică pe apă în care cântă popeşte înainte de amiază, iar în restul timpului se fugăreşte printre valuri cu un cocoş vrăjit ce înoată şi se afundǎ în fluviu ca raţele sălbatice.  Şi dacă este adevărat că turme întregi de bovine şi de ovine, slabe şi nemâncate, au fost vândute pe nimic în numita Insulă a Măcelarilor şi că parlagiii de acolo n-ar mai prididi să săreze munţi de pastramă de vacă şi de oaie pentru Grecia şi mai ales pentru Turcia.  Râdeau strâmb şi fără chef dicomesienii de toate aceste lucruri crunte, spuse, mai degrabă închipuite de ei înşişi, şi pe care le îngroşau pe măsură ce le ieşeau din gură, năucindu-l pe Polider cu întrebările lor ce întreceau cea mai nebunească imaginaţie.

O dicomesiancă măruntă şi grasă a ţipat la ei, tăind cu strigătul ei gros ca de bărbat toate aceste poveşti născocite de minţi leneşe şi răsfăţate de cruzimi şi i-a cerut pe loc lui Polider să-i lucreze şase perechi de meşi pentru ea şi pentru copiii ei.

Ceea ce Polider a şi făcut, a tras Omnibus-ul peste drum de casa noastră, pe islazul comunal, a deshămat caii pe care i-a lăsat liberi, să-şi înfunde boturile păroase prin iarba galbenă, prăfuită si pârjolită de soare, iar el a intrat adânc sub coviltir şi s-a auzit maşina de cusut.

Dicomesienii au plecat cu toţii spre casele lor.  Şoseaua din pietriş alb a Glavei care ducea la Cetatea-de-Lână ramasese goală.  La capătul ei dinspre salcâmii sălbatici s-a ivit, după o vreme, Emil Havaet.  Nu avea pe atunci decât puţin peste 20 de ani.  Şi-a înfipt statura subţire şi înaltă în acel capăt al şoselei şi a rămas acolo ţeapăn, sprijinindu-şi bărbia cu “colereta bicornă”, ce abia-i mijise, de bastonul său cu măciulie de argint, şi a început să aştepte privind fix undeva.  Nu se apropia încă de curtea noastră.  Privea fără o ţintă anume.  Pe atunci umbla cu capul descoperit, avea o cărare dreaptă pe mijlocul părului blond si rar.  Nu se mişca din locul lui de pe şosea când trecea vreun om sau vreun car, aştepta să fie ocolit, răspundea scurt la bună ziua, dacă i se dădea.  “Emile, aştepti pe cineva?” – îl întrebase unul.  “Vezi-ţi de drum, bună ziua.”  “Ce mai faci, Emile, te-ai întors în Glava ?  Parca te mutaseşi în Mavrocordat, la filiala de grâu a lui Bazacopol, ori nu mai eşti…”- i-a zis un altul.  “Sunt tot acolo.  Bună ziua.” – îi răspundea Havaet scurt şi acestuia, fără să se mişte.

Se lăsase seara, Emil mai sta acolo, la capătul şoselei.  Ladonia, femeia de o sută de kilograme, ţiitoarea din Glava a lui Polider (Polider avea mai în fiecare sat de pe traseu câte o femeie), l-a zărit pe Havaet şi i-a strigat cu gura ei rea, urcându-se pe un butuc de salcie din faţa casei ei : “Emile, mişcă-te odată de acolo, nu mai sta în drum, vine noaptea şi nu poate răsări luna.”  Havaet a privit absent spre Ladonia, a salutat-o cu un “Mulţumesc, doamnă.  Bună seara.” – şi a pornit calm pe şosea trecând prin faţa curţii noastre fără să se uite spre noi, eram aproape toată familia în jurul unchiului Filip.  Emil a cotit brusc, a traversat şoseaua şi s-a îndreptat pe islaz spre Omnibus unde se auzea maşina de cusut, l-a strigat pe Polider.  “Ce-i?”, l-a întrebat croitorul, scoţând capul de sub coviltir cu o aţă roşie în gură.  “Treceam pe aici.  Atât.  Bună seara.  Noapte bună, domnule Polider.  Atât” – şi Havaet părăsea islazul, se întorcea din nou pe şosea, reluându-şi plimbarea calmă şi fară ţintă.  Când Polider a aprins lampa sub coviltir şi chiar noaptea târziu, după ce s-a urcat în Omnibus amanta croitorului, Ladonia, femeia de o sută de kilograme, Havaet se plimba încă, tăcut, absent, păşind liniştit pe şosea si între şosea şi islaz, cu gândul secret de a prinde cât mai multe în ochi şi auz despre savantul bizantinolog Filip Lăscăreanu Teologul Umilitul.

*

*       *

Nu sunt omul care să înşel, cifrele inginereşti m-au împins ireversibil spre onestitate, am memoria exactă a lucrurilor şi oamenilor, şi nici aici nu pot proceda altfel.  Dar, îmi spuneam, daca eu refuzam să-i amăgesc pe Dancogale şi pe Filip Walberg şi să le arăt un mormânt pe care nu-l ştiam, se va găsi însă uşor un altul să-i amăgească, sa le închipuie o hartă şi să le inventeze un mormânt.  Asemenea lucruri se petrec în oraşul Mavrocordat, la un preţ ieftin, şi nici măcar la un preţ sau altul, pur şi simplu din natura mavrocordaţilor, gata să te înşele după pofta inimii tale.  Din profund umanism, cum spunea odată Vǎrul Emil Havaet BorLat.  Emil îmi zice ”vere Filip Lăscăreanu”, după cum tatălui meu îi spusese ”unchiule Ştefan Lăscăreanu”, deşi nu ne-a fost şi nu ne-a devenit niciodată rudă.  Faptul că el s-a căsătorit cu Calliope-Geaygè nu ni l-a făcut rudă prin alianţă, cum susţine, Calliope nu era decât o fată din Marmaţia, înfiată aproape la majorat de un dicomesian rătăcit pe acolo.

Si cum, dintre mavrocordaţi, Emil Havaet era acela care se socotea cunoscător intim al Umilitului de când o răpise pe Zoe Lucescu infirmiera (azi nu mai ştie nimeni de dânsa), Emil ar fi fost, desigur, acela gata să puna mâna acum pe austriac şi pe Dancogale.

M-am uitat în jur, de-a lungul strazii Opanez pe care locuiesc, să zăresc vreun semn dacă Emil e pe aproape.

E imposibil – îmi ziceam – ca el să nu fi aflat de oprirea Volkswagen-ului în poarta casei mele şi de teatrul mut şi caraghios ce se juca aici.

Pentru că Havaet e nelipsitul şi indiscretul nostru văr care n-a absentat de la nici o nefericire a noastră.  La fel de nelipsit şi de indiscret la vârsta de peste 50 de ani cât are azi,  cum era şi la 20 de ani, când îi pândise pălăria Umilitului, deşi BorLat e acum printre notabilităţile oraşului şi e extrem de ocupat.

Oricate ocupaţii ar avea, Emil Havaet trebuie să se afle pe undeva prin apropiere.  Are o patimă mare de a şti totul despre mine, aşa cum avusese pentru tatăl meu, daca nu are el sub ochi strada Opanez, atunci a trimis-o pe nevastă-sa Calliope-Geaygè în recunoaştere şi dacă Havaet si Geaygè se află pe aproape înseamnă că abia aşteaptă momentul ca ei să devină o necesitate, să-şi ia asupra lor toată babilonia acestei întâlniri cu Filip Walberg şi cu Dancogale, el luând loc în spate iar pe Calliope-Geaygè plasând-o lângă austriacul în pantaloni vişinii de la volan.  Şi Havaet o să-i spună lui Filip Walberg, potrivindu-şi mai întâi borul lat al pălăriei lui vechi şi pătate de sudoarea dintre cele două războaie mondiale şi fixându-şi măciulia de sidef a bastonului său înflorat, la fel de vechi, sub bărbia lui care în loc de contur are două guşe negre sofisticate, acea “coleretă bicornă”:  Allons, spre Dicomesia – le-ar fi spus precis vărul Emil BorLat, care prefera drept baza franceza pentru orice combinaţie poliglotă de conversaţie turistică –

allons, Signor Tedescus et ma chère Fräulein Dancogale…  Şi nu s-ar fi chinuit vărul Emil să le arate o Dicomesie sau alta, i-ar fi plimbat peste tot şi nicăieri, arătându-le ce e fermecător şi plin de noutate în acest nicăieri, încântându-se pe el însuşi de ceea ce e în stare să producă cu cuvintele, fantazând despre locurile natale, fericit că se poate plimba şi că-i poate cerceta el pe ei, pe cheltuiala acestora – şi îmbătat de acest mod absurd de existenţă să se amuze pe tăcute pe socoteala celor doi, de o mie de ori mai oneşti decât el, în timp ce Geaygè ar fi fost ocupată sa le sustragă ceva, dar politicos şi afabil, “am nevoie, dragii mei, de acest lucru”, un şiling sau doisprezece şilingi, un bulon, o bujie, o invitaţie la Viena sau la Graz, o umbrelă sau o fotografie de familie, pe când Havaet, absent la tentaţiile terestre ale Calliopei, ar fi continuat să discute cu cei doi fără să-i asculte prea mult şi fără să ia în seamă nefericirea cu care aceştia căutau Dicomesia şi să se mire că în ciuda felului său insistent de a se vârî în sufletul lor i-a cucerit totuşi şi le-a devenit charmant, iar drept replică la chinuitul idiom turistic al austriacului şi al Dancogalei (mai târziu aveam să aflu că acest idiom avea o tristă explicaţie şi privea biografia Dancogalei), Emil să combine, cum obişnuia, cu o plăcere care-l făcea să cadă într-o visare agresivă, cele mai incredibile alăturări de citate din Boileau, Virgilius, Shakespeare, Allain Robbe-Grillet si din Cartea Sacră a lui Lao Tzî, “bătrânul contemporan al lui Confucius” (în conversaţiile cu valahii, Emil, care cita totdeauna în limba originală, dădea după înşiruirea şi alăturarea poliglotă de texte, şi traducerea în româneşte.)  Indica, surprinzător, cele mai recente traduceri tipărite în româneşte, ediţia, pagina, paragraful.  Era teribil.  Deşi se exprima oral, ştia să producă chiar şi prin viu grai, până şi note de subsol.  Şi, aflat cu Filip Walberg şi cu Dancogale, în cazul citatului din Cartea Sacră, ar fi desenat repede pe o hârtie, hieroglifele textului respectiv, ar fi înmânat pe rând fişa cu semne necunoscute celor doi rătăciţi:

Hieroglife

Şi după ce textul s-ar fi plimbat prin Volkswagen, Emil ar fi avut grijă ca special pentru Geaygè să scrie sub enigmaticele hieroglife şi traducerea românească a teoriei necesităţii vidului din Cartea Sacră a lui Lao Tzî:

“Treizeci de spiţe se unesc într-un butuc (formând roata) iar folosirea roţii depinde de existenţa golului dintre spiţe.  Din lut se fac vase, iar folosirea vaselor depinde de golul dintre ele.  Se lasă loc pentru uşi şi ferestre pentru a face o casă, iar folosirea caselor depinde de golul lăsat între ele.  Iată ce înseamnă folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.”

Şi soarele, corbul auriu, mă bătea în cap, logodnicii îmi ceruseră în limba lor pestriţă o Dicomesie uscată şi conservată într-o hartă şi începusem să-i duşmănesc, să mă apuce furia împotriva lor şi nu atât împotriva vărului Emil BorLat, unde-o fi fost, să vină odată de acolo de unde-mi pândea casa.

Pentru ca îl simţeam că s-a şi îndreptat spre strada Opanez unde locuiesc.  Dar s-a oprit poate pe strada Susurlù, căci de acolo se vede perfect întreg Opanez-ul.  Privea drept încoace, cu carnetul lui de note intime înfipt în buzunarul de sus al vindiac-ului, savura spectacolul neînţelegerii mele cu Walberg si Dancogale.

Stătea liniştit, îmi ziceam, sprijinind măciulia bastonului său înflorat în golul bicornului coleretei sale de sub bărbie.  Aştepta.  Îi socotea pradă sigură pe cei doi.  Nu se grăbea.  N-aveau cum să-i mai scape, de aceea nu venea încă pe unul din trotuarele Opanezului.  Nici măcar nu-şi nota ceva în carnet.  Se uita la noi distrat, sigur de el.

Nu se va mai înşela acum, ca atunci, cu multă vreme în urmă, când bătrânul Filip întorcându-se în Dicomesia să-şi dea sufletul, el îl scăpase din mâini, îl răpiseră alţii.

Deşi, şi atunci Emil veghease cu sistemă.  Luase atunci chiar urmele răpitorilor, umblase după ei când pe un mal al fluviului, când pe altul, pe jos sau călare, deşi călărea mizerabil.  Aşa umblase, de colo-colo, până s-a ciocnit nas în nas cu Madame Lucescu care se rătăcise, printre atâtea răpiri, de Umilit, şi târa după ea neputincioasă geamantanele acelea cu ce mai rămăsese din averea portabilă a bătrânului – lithinée-urile, paharul înalt de cristal, pijamalele bizantinologului mirosind a parfum vienez şi a ţigări “Caporal”.

Nu-i vor mai scăpa acum Walberg şi logodnica lui, cu toate că şi atunci, în 1936, el făcuse totul ca să întoarcă povestea în favoarea lui.  O suise pe Madame Lucescu pe un cal prins la repezeală pe malul Dunării, iar el încălecase pe un alt cal, tot de pripas.  Emil ţinuse geamantanele cojite ale Umilitului pe greabănul animalului.  Şi-a dus prada acasă, pe Madame Lucescu şi bagajele, în periferia Fabia a oraşului Mavrocordat; şi-a îndepărtat nevasta cu care era însurat doar de un an, a trimis-o în bucătăria de vară din fundul curţii şi să nu vină de acolo decât atunci când trebuia să le aducă, “în casă, în odaia mare” lui şi Madamei Lucescu, micul dejun, prânzul şi cina.  În rest, Calliope nu mai avea voie să intre în corpul central al clădirii: Emil BorLat stătea retras în lungi colocvii cu Zoe Lucescu Porfirogeneta (Emil dacă avea atunci 20 de ani, pe cand Zoe mărunţica bătea spre 50), Havaet, aflat atunci lângă Porfirogeneta, credea uimit el însuşi că împărtăşeşte ceva din starea de spirit a bătrânului bizantinolog, se transpunea în pielea nefericitului pribeag; începuse chiar să simtă un fel de durere putredă în maţe, folosea lithinée-urile de Vichy ale unchiului Filip întinzând din când în când spre Zoe paharul înalt de cristal să i le toarne, folosea tot ce Madame Lucescu mai salvase în geamantane; Emil renunţase la sine însuşi, colereta i se amestecase haotic anulând bicornul de sub bărbie.  Îsi lepădase bastonul frivol cu măciulie de argint.

Păstrase însă materia enormă de citate poliglote în monstruoasele alăturări ştiute, convins într-un fel că prin ele poate ajunge la o apropiere de esenţă cu savantul unchi dicomesian. Şi ajuns la această constatare, Havaet simţea că suferă autentic, aidoma Umilitului.  Avea ochii pierduţi, obrajii scofâlciţi, stătea trist în pat îmbrăcat în pijamalele de mătase ale unchiului, cu paharul de lithinée alături, pe care aproape nu-l mai atingea cu buzele.

Privea absent, se mişca absent, sprijinit de subsuori de Zoe Porfirogeneta care-l scotea de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara şi-l aşeza la aer, în faţa casei, pe un scaun de trestie cu multe perne.  Perne roşii, de culoarea porfirului imperial al Bizanţului, cusute cu multă fidelitate de însăşi Calliope, exilată în afara clădirii centrale.

Scos la aer şi aşezat de Zoe în moliciunea pernelor purpurii de pe scaunul de trestie, Emil simţea o bucurie târzie pentru “soarele dicomesian, corbul auriu” care, în sfârşit, îi mângâia pleoapele ochilor chinuiţi de ani şi ani de învăţătură, de oboseala vieţii pribege şi neiertătoare.  Deschidea câteodată ochii împăcat cu soarta şi privea mişcarea plină de deşertăciune de pe străzile periferiei Fabia, indiferent la gurile căscate ale fabienilor şi mavrocordaţilor care-şi dădeau coate zărindu-l în pijamaua Umilitului, cu pălăria cu boruri late pe genunchi, cu paharul înalt de cristal în mână, sprijinit şi vegheat de marunţica şi scâncita Zoe Lucescu Porfirogeneta.

Cât timp Emil stătea la aer în faţa casei, Calliope-Geaygè mai îndrăznea câteodată să se apropie timid dinspre bucătăria de vară şi să-l întrebe sfioasă pe el si pe Madame Lucescu daca mai au nevoie de ceva.  “Nu” – răspundea Emil Umilitul, fără să privească la Geaygè.  “Nu am nevoie. Du-te, femeie.”  Şi Emil Umilitul încerca să ducă paharul cu lithinée la buze, dar îi tremura mâna şi se vărsa Vichy-ul pe pijama, înspaimântand-o pe Madame Lucescu care-l ridica de subsuori, îl lua de pe scaunul cu perne porfirii şi-l ducea iarăşi în casă, spre odaia mare din corpul central al clădirii, “spre Gyneceu” – cum spunea cu voce slabă Emil, lasându-se apoi uşor să fie întins pe pat.  Sfârşit, golit, aţipea.

Sfâşierea, Emil o simţea şi mai mare – el personal, luat chiar despărţit de Umilit căruia-i trăia ceva din nefericire: se lăsase cuprins de o tristeţe totală gândindu-se că n-a avut în viaţă ce merita, deşi dovedise o extraordinară capacitate de înmagazinare a poeziei, literaturii în general, filosofiei.  Fusese împiedicat sistematic mai întâi in Glava, apoi în Fabia şi în Mavrocordat ca şi la Metopolis, să iasa în lume şi să strălucească, să-si producă fenomenala sa putere de asamblare a atâtor lecturi şi cunoştinţe cu care ar fi putut înfrunta Oxford-ul, Sorbona, Harvard-ul.

Dar totul s-a prăbuşit apoi definitiv, când într-o dimineaţă, Ştefan Lăscăreanu, venit la casa lui Emil Havaet BorLat, ar fi zburat uşa de la Gyneceu cu umărul şi în prag, cu biciul în mână, ar fi strigat la Porfirogeneţii Emil si Zoe care dormeau unul langă altul sub plapumă: “Ce faceţi aici, neruşinaţilor?”  De atunci se spune că ar fi plecat Madame Lucescu din casa lui Havaet, iar Calliope a urcat din nou în corpul central.

Nu s-a mai auzit nimic de nefericita Zoe, doar că a plecat spre Marmaţia, să se angajeze ca infirmieră la o casă de copii orfani, slujbă pentru care primise o scrisoare de recomandare de la însăşi Calliope, marmaţiană prin naştere.  Fabienii şi mavrocordaţii îşi mai aminteau câteodată de Madame Lucescu, când îl zăreau pe Emil folosind încă geamantanele acelea ale Umilitului, ori de câte ori pleca la Bucureşti, la Constanţa sau la Metopolis.  Sau în serile călduroase de vară, când Emil, alături de Calliope, stătea pe o bancă plină de perne roşii în faţa casei lor din suburbia Fabia:  Havaet fuma, îmbrăcat într-una din pijamalele acelea mereu mai uzate, mai ponosite şi mai lipsite de culoare;  Emil avea câteodată în mână paharul de cristal cu picior albastru de cocostârc stilat, în care bolborosiseră cândva lithinée-urile, dar în care îi turna de astă data Calliope-Geaygè apă proaspătă de fântână; sorbind adânc, Emil, complet refăcut, ar fi spus deseori: “Calliope, unchiul Filip, să ştii, a fost un mare om.  Veramente un mare om.”  Propoziţie pe care o repeta emoţionat trecându-şi cu un gest cald şi înfiorat palmele peste mătasea rărită a pijamalelor Umilitului: “Veramente, Calliope.  Crede-mă.  Veramente un mare om.”

 

Furia mea împotriva lui Filip Walberg şi a Dancogalei, a acestor prăzi uşoare sortite lui Emil, creştea.  Şi ştiam că am foarte puţin până să izbucnesc pentru că: pe strada Susurlù, stradǎ în unghi deschis cu Opanez, apăruse, în sfârşit, aşa cum mă aşteptasem, Calliope-Geaygè, trimisă în recunoaştere de Havaet, plescăindu-şi papucii ei albaştri de velur.  Mergea repede, îşi ţinea faţa sucită într-o parte, zicea ea ca să n-o vad şi că nu mă vede.  A mers pe Susurlù până la capătul străzii dinspre statuia lui Constantin Mavrocordat şi dinspre fluviu, apoi s-a întors brusc pe călcâie şi, făcându-se că-şi leagă şi-şi dezleagă baticul de silon venea bolid spre noi, dar cu faţa ferită, cu nasul ascuţit zvârlit într-o parte şi cu buzele într-alta.  Vedea tot, înregistra tot şi voia să mă prostească că nu vede nimic şi că în definitiv n-o interesează.  Şi atunci am strigat înecat de furie spre lunecarea năucă a lui Filip Walberg de pe trotuarul din faţa casei mele.  Am strigat ceva, aproape nearticulat.  Apoi către mine însumi, cu glas tare, cu un efort de bivol : “Să se ducă la dracu’ caraghioşii ăştia cu harta lor închipuită cu tot, ce-mi pasă mie, să încapă pe mâna cui or pofti.  Vadano al diavolo insieme!”   Şi apoi, direct spre cei doi rătăciţi de la Viena, zvârlind cu cuvintele mele urlate, când către glisantul Walberg care-şi rotea zborul pe trotuar cu braţele desfăcute larg, când către nemişcarea Dancogalei de pe bancheta din spate a Volkswagen-ului:  “Filip Teologul nu existǎ.  Nu existǎ pentru voi, auziţi?  Nu existǎ nici Dicomesia.  Poate nici un ţinut de pe lume nu-i pentru voi.  După cum nu existǎ pentru voi o limbă ca lumea în care să vorbiţi.  Fără patetism, găsiţi-vă un ţinut.  Sau dacă sunteţi atât de neputincioşi, inventaţi-vă singuri unul.  Faceţi ceva, daţi cu roţile alea de cauciuc de-azvârlita, pierdeţi-vă cricul, pompa, capota, uleiul si benzina, bujiile, fotografiile presupuse de familie.  Pierdeţi-vă tot, pentru că n-aţi pierdut şi n-aţi ştiut să pierdeţi până acum nimic cu adevărat.  Înţelegeţi, n-aţi simtit, n-aţi fost în stare să pierdeţi odată pentru totdeauna totul şi să încercaţi să vă luaţi viaţa de la capăt, o dată şi încă o dată şi să crăpaţi de fericire când puteţi lega două clipe la un loc şi să tremuraţi pentru clipa următoare, să priviţi în sus şi să descoperiţi cum vă priveşte creştetele capetelor şi lumina ochilor soarele, corbul auriu.  Pentru că aţi chiulit totul pe lumea asta, pacea dintre cele două războaie, cel de-al doilea război mondial şi lipsa de pace ce a urmat, dragostea, călătoria, viaţa normală de familie, clipa ca şi deceniul, şi rătăciţi de colo-colo ca nişte neghiobi, auziţi?” Şi am scuipat: “Ptiu!” între lunecarea lui Filip Walberg şi Volkswagen.

Mă făceam de râs, eu şi matematica mea, ştiam.

Simţeam cum mavrocordaţii de pe la etajele Opanez-ului stau ascunşi dupa perdele, cum privesc cu poftă, lingându-şi buzele în aşteptarea spectacolului încăierarii mele cu Emil.  Se ştia tot despre cele strânse ani de zile pentru această încăierare.  Şi voiam să mă dezlănţui din nou, de data asta înspre Dancogale şi s-o disloc din groapa ei multicoloră de rufe scrobite.  Dar m-am oprit brusc, privirea mea s-a izbit de ceva de pe trotuarul opus:

Calliope dispăruse şi se ivise în colţul străzii mele însuşi Havaet.  Privea degajat spre mine şi spre cele două victime sigure, de sub pălăria lui cât o roată de floarea-soarelui înnegrită.  Stătea ţeapăn cu bastonul sprijinit sub bicoarnele bărbiei.

I-am strigat blând, dar cu un şuierat ascuţit printre dinţii strânşi:

“Bonjour, Havaet.”

“Pardon, mon cousin?”  –  m-a admonestat Havaet fără să-şi mişte bastonul de sub coleretă şi fără să clipească.

Mă făceam mai departe de râs şi mai rău, dar am urlat ca un mahalagiu, cu mâinile pâlnie la gură:

“Mǎxina, Havaet!”

“Te rog, vere Filip Lăscăreanu.  Nu aşa.  E vulgar.  În faţa străinilor?   În faţa Europei? Te rog.“

“Lasă străinii, Havaet.  Lasă dracului Europa ta roasa de bocanci.  Asta e pentru mavrocordaţi, nu pentru mine.  Ce am eu cu geografiile si istoriile tale neghioabe?”

Priveam sălbatic spre BorLat, simţeam răguşeala vocii bătrânului meu tată în vocea mea, aş fi vrut să strig ceva îngrozitor, dar în loc de asta m-am repezit spre Walberg care se oprise ţintuit locului.  Oprirea lui din lunecuş pe care o dorisem atâta mă scotea acum din sărite:

“Circulă, ce stai, mio cugino, my friend, moi dvoiurodnîibrat Filip Amadeici Walbergov, circulă, n-auzi?”

Începuseră să se strângă mavrocordaţii pe strada Susurlù, înaintau încet spre noi, făcându-se mai întâi ca vorbesc despre vreme, arătau cerul cu degetul spre nişte nori imaginari.  Prostii, soarele ardea pe tot cerul.  Şi mavrocordaţii veneau în valuri, prudente la început, apoi din ce în ce mai înghesuite, mai rupte, mai agresive, veneau din toate părţile, dinspre fluviu, dinspre uzina electrică, dinspre fabrica de celuloză, dinspre Atelierele de cusut cămăşi.  Iar de la un etaj de pe Opanez, de deasupra capului meu, o fereastră s-a deschis cu zgomot şi o voce îngroşată a strigat de acolo, prefăcându-se acră: “Daţi-o dracului de treabă, tovarăşi, respectaţi liniştea publică de după amiază, suntem dupa opt ore de serviciu.”  “Aşa e, aşa e!” – s-au auzit alte voci înfundate, dinapoia altor ferestre de la etajele Opanez-ului.

Dar ştiam, toţi aşteptau inversul, să meargă totul în crescendo spre deznodământul mult aşteptatei încăierări dintre mine şi Havaet.

Mavrocordaţii pietoni, înghesuiţi pe toata lăţimea străzii Susurlù, ajunseseră în punctul de unghi cu Opanez-ul şi se opriseră masaţi acolo, privind acum fără sfială spre noi, înfoiaţi în aşteptare şi cu picioarele îndoite ecvestru.

Răguşeala lui tata ameninţa să-mi cuprindă întreaga voce, priveam spre pălăria şi bărbuţa lui Havaet şi mi-am simţit mintea tăiată de amintirea nimicirii lui Ştefan Lăscăreanu pe care BorLat devenit comunist o pregătise ani de-a rândul şi o dusese cu răceală până la capăt. “Havaet, Havaet!” – dar n-am strigat la el.  Din nou spre Filip Walberg şi spre Dancogale: “Filip Umilitul nu existǎ şi n-a existat pentru voi!”

“Non e vero, non e vero” – a spus Walberg spre mine cu o nuanţă de rugăminte în glasul lui drept ca o scândură.  Pricepea deci româneşte şi asta m-a mâniat peste masură.  Le-am aruncat lui şi Dancogalei: “Aţi tras la fit totul, pacea şi războiul, şi tot ce-a urmat după ele, toată istoria, asta-i!  Aţi tras la fit, nu ca bravul Havaet de vis-à-vis care a folosit şi foloseşte tot.”

“Vere Filipe, te rog.”

“N-am vorbit cu tine, Havaet. ”

Mavrocordaţii se apropiaseră de-a binelea, pătrunseseră masiv în Opanez, începuseră un cor mormăit de râsete, unii râdeau spart de tot.  Animaţia, ilaritatea creşteau şi luau proporţii de vacarm.   Am strigat din nou spre Dancogale:

“Ascultă, fiică a secolului XX, evadează de acolo de sub cocoaşa Volkswagenului, coboară să-l priveşti în lumina ochilor pe scumpul nostru văr Emil Havaet BorLat Porfirogenetul.”

“Da” – a zis Emil scurt, fără să clipească şi fără să se uite nicăieri, cu acel fel de ameninţare teribilă pe care o folosea când credea că e momentul să-l reprezinte pe adversar ca pe un viitor condamnat la moarte.

Filip Walberg, îngrozit de ce făceam, îşi reluase brusc lunecarea, dar numai în jurul meu şi pe o rază din ce în ce mai mică şi mă ruga, surprinzător, în româneşte, într-o românească proastă şi scâlciată, dar în româneşte, s-o cruţ pe Dancogale, s-o cruţăm cu toţii, să-i vorbim numai în limbajul acela amestecat, numai pe acela îl pricepe.  Pentru că – spunea Filip Walberg cu o iuţeală uimitoare în româneasca lui şchioapă – Dancogale,  în 1940, la vârsta de doi ani numai, când încă nu începuse să vorbească cum trebuie, a fost nevoită, din pricina teroarei asupra părinţilor săi, să fugă din ţara natală, Germania, împreună cu mama ei, mai întâi în Belgia şi Olanda, apoi spre Franţa.  La puţin timp Parisul e ocupat de germani, se rătăceşte de mamă, o ia cineva cu sine spre Portugalia, una după alta, altă limbă neînvăţată.  E abandonată şi aici altcuiva, apoi dată în seama Crucii Roşii Internaţionale într-un convoi amestecat de copii de toate naţiile, ia drumul Americii Latine prin Turcia si Iran.  Ajunge în Brazilia după peregrinări de ani de zile şi apoi în Statele Unite.  Nici o limbă învăţată cum trebuie.  Nici o instrucţie posibilă în această fugă continuă prin nenorocirile războiului, de secolul cel mai nefericit dintre toate, din cea mai mică copilărie până spre maturitate, înţelegi, vere Filip Lăscăreanu: nimic închegat, nimic câştigat şi însuşit omeneşte, o mică şi blândă fiară lipsită de apărare şi mereu hăituită, lipsită de un grai bine articulat, pricepe şi vorbeşte fragmentar numai felul de limbi amestecate pe care şi eu l-am învăţat pentru ea, ca să vorbesc cu ea, aceasta e limba ei, simţirea ei, viziunea ei, asa cum tu ai una si eu alta.  Te implor, vere Filip Lăscăreanu – gâfâia patetic Filip Walberg din ce în ce mai sufocat – nu ofensa infirmitatea asta groaznică de secol XX a logodnicei mele Dancogale.  Vere Filip, Dancogale, vere Filip, Dancogale… – se bâlbâi apoi de câteva ori Filip Walberg fără sa stie ce să-mi mai spună şi cum să mă implore.

Dar Walberg tăcu dintr-o dată.  Dancogale ţipa ascuţit, tremura, văzându-se părasită de toţi, a nu ştiu câta oara în viaţa ei – ne pornisem cu toţii ca apucaţii să vorbim în faţa ei într-o singură limbă, chiar şi Emil.  Ţipa speriată că nu înţelegea nimic din ce vorbeam şi îşi ascunsese capul şi pletele ei de cânepă în mulţimea de rochii.  Se încleştase sălbatic cu mâinile de bancheta din faţă, izbea cu picioarele în podeaua automobilului.  Şi privea înspăimântată uitându-se pe rând la fiecare dintre noi, ca la niste feţe ale ultimului apocalips trăit de ea.

Filip Walberg, dintr-un pas, a fost la portiera automobilului, a deschis-o, mi-a făcut semn să mă depărtez cu totul, să-i împing pe mavrocordaţi cât pot mai încolo.  Apoi austriacul a început să-i vorbească logodnicei sale în limba lor amestecată, cu o afecţiune şi o tandreţe pe care nu le bănuiam la lunganul acela bătrân şi ostenit, mângâind-o treptat pe amândoi obrajii aceia palizi, lipsiţi de frumuseţe, pe fruntea îngustă şi pe bărbia lată şi mi-am amintit de gestul pe care-l fac medicii când îsi ating pacienţii pentru a-i readuce la cunoştinţă, dar Walberg îl făcea altfel, uimitor de delicat.  Iar limbajul lui pestriţ devenise melodios, dar acum de-a dreptul de neînţeles.  Dancogale tăcu după un timp, scâncea din ce în ce mai rar, pe când Havaet, fără să se mişte de pe trotuarul opus în înţepeneala lui, încerca să strige spre austriac: “Elle a eu un choc?” – şi mai departe alte întrebări şi mai nepotrivite, pe care apoi BorLat le-a tradus imediat în româneşte pentru uzul mavrocordaţilor : “Ea a avut un şoc?  Are si acum unul?  I-aţi găsit vreun leac în străinătate?  La Viena?  La Paris?  La Washington?  O chestiune de terapeutică.  În ultimă instanţă.  Veramente.  O vindecare?  Nu neapărat tot prin şoc.  Dar printr-un contraşoc?  O sugestie.  Avem un compatriot în Franţa.  Încercaţi.  Deşi nu e medic.  În mica sală de teatru de la Paris, Huchette, piesele lui se joacă mereu.  Cântăreaţa cheală ar trebui încercată.  O sugestie numai.  Chiar si Scaunele cu personajul acela din final.”

Am izbucnit în hohote de râs spre Havaet:

“Dă-i drumul, Havaet: Ajoutez quelquefois et souvent effacez (Boileau); Pascitur in magna Sila formosa invenca/illi alternantes multa vi proelis miscent/ vulneribus crebris… (Virgilius); apoi, Ha!/ Sounds, I should take it; for it cannot be/ But I am pigeon-livered and lack gall… (Shakespeare, Hamlet); Poklanom, poklanitsia vam (Djaubel Djabaev).”

Şi după ce am desenat în aer câteva hieroglife, imaginând un citat scurt din Lao Tzî, am tradus apoi totul pe româneşte pentru mavrocordaţi:

Adaugaţi câteodată, dar mai ales ştergeţi (Boileau); O frumoasă juncă paşte în pădurea de pe Sile:/ Ei (taurii), întărâtaţi, se-atacă pe rând cu duşmănie. Şi-n mania lor nestinsă se rănesc cumplit… (Virgilius); Ha! Nimic nu mă-ntărâtă, înghit orice,/ Am doar ficaţi de gingaş porumbel,/lipsiţi de fiere… (Shakespeare, Hamlet).  Iar din Cartea Sacră a lui Lao Tzî:  Treizeci de spiţe se unesc într-un butuc (formând roata), iar folosirea roţii depinde de existenţa golului dintre spiţe… Iată ce înseamnă folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.  Iar din Imn pentru Stalin de adâncul Djaubel Djabaev:  Ma plec, plecându-mă.”

Râdeam spre mavrocordaţi, dar ei nu mai râdeau deloc.  Priveau nedumeriţi la mine.  Aşteptaseră o încăierare şi ea nu avusese loc.  Un mavrocordat chiar a strigat cu reproş, în vânt, că pentru altceva venise el în Opanez, şi că sunt oameni care nu se ţin de cuvânt când încep ceva şi le răpesc şi altora timpul.

 

I-am luat pe Filip Walberg şi pe Dancogale, fiica secolului XX şi am urcat treptele spre apartamentul meu.  Prin fereastra de la capătul scării l-am mai zărit încă o dată pe Havaet, continua să stea calm şi nemişcat pe locul pe care şi-l alesese pe trotuar.  Lângă el apăruse şi Calliope, îşi ocupase un post cu un pas mai înapoi de el.  Şi pentru a întări parcă starea de aşteptare şi pândă netulburată a lui Emil Havaet, ea croşeta acolo în stradă, în picioare, un fular alb pentru soţul ei.

Doamna Calliope voise prin asta să-mi mai dea încă un semn că povestea urâtă dintre mine şi Emil Havaet BorLat nu se sfârşise.  Abia avea să înceapă.  Şi că mai devreme sau mai târziu aveam să sfârşesc ca şi tatăl meu Ştefan Lăscăreanu.  De mâna umanistică şi neiertătoare a lui Emil Havaet BorLat.

Ştefan Bănulescu

 

 

One response to “Din Cartea Milionarului Vol. IV, Epilog în Oraşul Mavrocordat

  1. Pingback: Cronologie texte inedite şi reeditări postume Ştefan Bănulescu: 1998-2018 | ŞTEFAN BĂNULESCU: UN SCRIITOR PENTRU TOŢI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s