Omul – Evocări

ALEX. ȘTEFĂNESCU: „La Ștefan Bănulescu mă gândesc de multe ori nu numai cu prețuire, ci și cu recunoștință pentru că m-a susținut pe vremea când eram un necunoscut.” (Comunicare personala, e-mail, 4 mai 2018)

„El detesta comunicarea improvizată şi frivolă, numită de compatrioţii săi – cu simpatie – sporovăială, taifas, şuetă etc. , ca şi pe aceea expeditivă, eficientă, de inspiraţie americănească. Prefera o comunicare elaborată, ceremonioasă, eventual prin intermediul scrisorilor.” Capitol din: Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941−2000), București, Ed. Mașina de Scris, 2005

„Oricum, l-am considerat intotdeauna pe Ștefan Bănulescu unul din puținii romani capabili sa taca. Iar tacerea lui nu era placidă, avea elocvență. Uneori, Ștefan Bănulescu tacea jucăus, alteori tăcea incurajator, alteori tăcea distant, alteori tăcea profetic. […] Moartea lui Ștefan Bănulescu ma impresionează ca pe o asumare definitivă a tăcerii, ca o tragica prabusire in mutenia fără sfarsit. Mi-e dor de tăcerile de altădată ale lui Ștefan Bănulescu. Refuz să mă obisnuiesc cu tăcerea sa de acum.” („Tăcerea scriitorului,” Romania literară nr. 22, din 10-16 iunie 1998, p. 12)

ANA BLANDIANA:  „Fiecarui om care pleca la un congres i se schimbau 10 dolari. Imi amintesc ca am fost prima oara in strainatate, in Finlanda, in 1966, la un festival de poezie, impreuna cu Stefan Banulescu. Trebuia sa ni se schimbe la fiecare cate 10 dolari, dar cum aprobarea a venit in ultima clipa, nu a mai fost timp, deci noi am plecat absolut fara niciun ban. Trebuia sa schimbam avionul la Amsterdam si, la Amsterdam, ne-am auzit strigate numele la un moment dat. Ne-au spus ca avionul nostru nu mai circula, compania respectiva era in greva. A trebuit sa decidem daca ne intoarcem la Bucuresti sau daca asteptam sa ne ia o alta companie. Invitatia o aveam cu vreo trei sferturi de an inainte, si de atunci tot stateam cu emotii. Ideea de a ne intoarce dupa trei ore era exclusa. Am spus amandoi, in cor: “Asteptam!” Am asteptat vreo 10-12 ore, fara apa, fara mancare. Am ajuns noaptea, pe la 2-3, nu ne mai astepta nimeni. In avion am facut cunostinta cu un scriitor francez, Le Clezio (a luat anul trecut premiul Nobel), care mergea la acelasi festival. Si abia cand am coborat, am realizat ca trebuie sa ne urcam intr-un autobuz, la care trebuie sa platim bilet ca sa ajungem in oras. Fara sa vorbim intre noi, mi s-au intalnit ochii cu domnul Banulescu… Si eu m-am suit in autobuz ca o doamna, si am trecut pe langa cel care dadea bilete, Banulescu, dupa mine, a dus mana la piept, sa scoata banii pe care nu-i avea, iar francezul a spus: „Laissez!” Am avut cosmaruri luni de zile dupa aceea. Ce ar fi fost daca nu spunea?!!” („Atunci orice calatorie era un miracol absolut,” interviu de Alice Nastase Buciuta, Revista Tango, 12 februarie 2016)

AURELIAN PAVELESCU: „Când l-am întâlnit, m-a învăluit cu un farmec pe care nu l-am mai întâlnit. Era el însuşi un personaj din propriile cărţi, deşi în varstă, un prinţ al inocenţelor, călca cu grijă de-asupra apelor, ştia tot, simţea tot, cu modestie verticală în miezul zilei. L-am iubit, îl iubesc şi acum, îi simt şi acum farmecul uimitor, dintr-o lume tainică, de necuprins în lumea noastră.”

„Mi-a ramas in minte Ștefan Bănulescu, un mare om de litere si un mare domn, un aristocrat. Mi-am amintit mereu, cu mare placere, de intalnirile cu domnia sa.” (Comunicare personala, Facebook, 11 mai 2018)

BOGDAN ALEXANDRESCU: „Îmi dau seama cat de greu este sa suplinesti prin fantezie imaginea unor oameni pe care i-ai cunsocut, in imprejurari in care singura grija era sa-si ascunda fața. Stefan Banulescu, tasnit si plamadit din pamantul Baraganului de ploi si zapezi, intocmai ca unul din eroii lui Faulkner s-a reintors sa se culce linistit in straiele curate ale acestei campii.”(„Et in Arcadia ego,” România literară nr. 30/1998 din 29 iulie – 4 august 1998)

CRISTIAN TEODORESCU: “Anul trecut am fost în vizită la omul care mi-a marcat trei sferturi din adolescenţa literară şi care m-a ajutat să-mi văd de scrisul meu atunci când eram presat să născocesc altceva decât aş fi vrut să scriu.” (“Germinarea speranţei,” România literară nr. 22, 10-16 iunie 1998, p. 12, din grupajul „Ştefan Bănulescu”)

DOINA URICARIU: „Urcam scarile frumoasei cladiri de pe fosta Ana Ipatescu, azi bulevardul Lascar Catargiu, deschideam usile inalte cu zecile de casete de cristal bizotate, dand o raita pe la Romania literara, aflata la etaj, apoi pe la Luceafarul, cocotat la huhurezi, cum imi placea sa numesc locul unde se aflau birourile revistei, in care ar fi batut o atmosfera de mansarda pariziana, daca vremurile n-ar fi fost sub Cortina de Fier. Ma intalneam pe scari sau pe culoare cu pletele negre falfaind ale lui Stefan Banulescu…” („Ahile si broasca testoasa,” Luceafarul nr. 22/2011)

DORIN TUDORAN: „Când am fost la Aracataca, mi-am amintit imediat de călătoria făcută la Făcăenii lui Bănulescu în compania consătenilor săi, frații Nicu și Ion Chivu, inegalabilii constructori ai unor locuri precum Minion și Botoșani, unde au mâncat printre alții Orson Welles și Laurence Harvey.  Când am mâncat la La Cueva, fostul cartier general al faimosului Grupo de Baranquilla (Gabriel García Márquez […] și alții) mi-am reamintit ce-mi povestea Nicu Chivu despre grupul condus de Bănulescu, scriitori care se întâlneau la Botoșani, lunea dimineața, la ora 10, și se instalau la masa numărul 2, rezervată lor. […] Îmi amintesc foarte bine ultima noastră întâlnire. Am plecat pe jos de la o întrunire nu doar foarte importantă, dar și extrem de deprimantă. L-am condus până acasă, dând colțul pe lângă restaurantul Izvorul Rece, care nu ne mai spunea nimic. La intrarea blocului, m-a strâns în brațe. Un gest cu totul neașteptat pentru mine, fiindcă era pentru prima oară când o făcea. Apoi mi-a spus doar atât: “Trebuie plecat”. Eu eram forțat să plec în 1985. El avea să plece definitiv din această lume în 1998.” („Făcăeni – Aracataca -Yoknapatawpha County – via Călărași,” Ştefan Bănulescu: Un scriitor pentru toţi, 21 mai 2018)

EMIL BRUMARU: „Domnul Ștefan Bănulescu m-a făcut să mă simt scriitor pe viață. Am atîtea de povestit despre el, despre tăcerile lui, despre afecțiunea lui pentru mine…

Printre multe altele îmi amintesc de-o expresie de-a lui extrem de sugestivă: „Oamenii ăștia (era vorba de criticii de poezie) au degete de plumb ( degete de plumb, repeta), pe tot ce pun mîna se sfarmă! Iar eu mă gîndeam ce greu e să ții în palme un flutur fără să-i distrugi textura primejdios de fină, fără să-i înăbuși palpitul… Tot el mi-a recomandat, pătimaș, pe ION GHICA. Era fascinat (și fascinația lui devenea contagioasă) de CONVORBIRI ECONOMICE… Căuta să mă convingă că au aceeași valoare literară ca și SCRISORILE CĂTRE V. ALECSANDRI…” (Comentariu Facebook, 30 mai 2018)

„Ştefan Bănulescu l-a rugat pe Leonid Dimov să mă aducă la redacţia Luceafărul ca să mă cunoască. Întîlnirea a fost de pomină. În biroul lui Bănulescu am stat toţi trei, muţi, cam vreo jumătate de oră. La plecare, pe scări, Dimov era fericit. A mers, mi-a comunicat el, a mers fain! La Bănulescu am fost şi acasă peste cîţiva ani, chemat de dînsul. Nu mai conducea revista Luceafărul, vedea foarte prost, îi dicta fiicei lui, Sultana, cu care fiică-mea, Andreea, se împrietenise la Neptun. La Neptun, vreo două serii, am stat la aceeaşi masă, Bănulescu tăcînd şi mîncînd elocvent. Îi telefonam de fiecare zi onomastică, el răspunzînd sobru, criptic. Ultima dată cînd am vorbit cu Ştefan Bănulescu, spre surprinderea mea, mi-a lăudat poezia şi m-a asigurat că va rămîne. Vorbele lui m-au răscolit.”  (Dialog cu Daniel Cristea-Enache, Atelier LiterNet, 16 ianuarie 2012)

„Un timp am scris doar pentru Bănulescu! Julien Ospitalierul a apărut ca un prieten al detectivului Arthur… dar şi datorită lui Bănulescu… Ţinea, pur şi simplu, la mine… mă ajuta… ca să nu mai vorbesc că mă publica fulgerător… Tăceam foarte mult împreună… Mă simţeam cumva obligat lui, în sensul că scriam doar fiindcă exista Bănulescu…”
(„Re: Feeria bizantina si taranii dicomesieni,” Terorism de cititoare, 18 martie 2008)

GABRIEL DIMISIANU: „În anii ’85, ’86, Bănulescu, acest om retras şi zăvorât în tăceri, comenta pentru sine evenimentele zilei, în pagini care în niciun caz nu puteau fi atunci publicate, date fiind deplina lor sinceritate şi spiritul cu totul liber al abordărilor. […] O procedare unică, sporind cu încă ceva latura de mister a personalităţii acestui scriitor care şi după moarte, iată, ne surprinde cu acţiuni greu descifrabile. ” („Memorii neconventionale,” Romania literara nr. 51-52/2000)

ILEANA MĂLĂNCIOIU: „Dar să revenim la poezia Ursul, pentru a-ţi spune că, la scurtă vreme după ce am scris-o, am participat la nişte întîlniri cu publicul pe litoral. Cu acea ocazie l-am cunoscut pe Ştefan Bănulescu, faţă de care aveam o mare admiraţie pentru nuvelele din Iarna bărbaţilor. După ce m-a ascultat recitind Pasărea tăiată şi Ursul, a spus despre mine nişte vorbe atît de mari, încît m-aş jena să le reproduc.”

ILIE CONSTANTIN: „Ştefan Bănulescu rămâne în viaţa mea una din prezenţele nobile, necontenit binevoitoare. Ca om, era o fiinţă „zăvorâtă” (cum ar fi spus Mateiu Caragiale), fără ostilitate, pe care nu am încercat niciodată s-o forţez la dialog. Născut în 1926 (precum alt mare autor al generaţiei şaizeci, Leonid Dimov), el a debutat odată cu noi, în septembrie 1960. L-am admirat încă de la Drum în câmpie, celălalt prozator al promoţiei fiind Nicolae Velea, cu volumul Poarta. […] Nici cu acea ocazie el nu s-a arătat mai locvace, dar eu simţeam iradierea preţuirii şi simpatiei pe care mi le arăta, tot părând închis în ermetismul său. Iată dedicaţia: „Pentru Ilie Constantin, bucuria revederii cu anii nemaipomeniţi de prietenie şi înţelegere scriitoricească – care ne leagă pentru totdeauna, acei 1968-1970, doi ani cât un car cu daruri scumpe.” („Sunt egalul celor mai buni,” interviu cu Ioana Revnic, Romania literara nr. 13 din 3-9 apr. 2009)

IOANA BENTOIU: „L-am cunoscut mult mai bine pe tatal tau, var cu al meu, mai ales cand eram mica! Un scriitor urias, unul din marile talente autentice ale literaturii romane! Cand il mai vedeam, pe la Mircea Pop (alt scriitor formidabil si unchi al nostru), era un festival delicios de subtilitate si umor! Ce noroc am avut amandoua cu astfel de parinti! Si el vorbea neincetat de voi doua, era gelos si mandru cat cuprinde!” (Comentariu Facebook, 9 noiembrie 2016)

IOANA REVNIC: „Altminteri, toţi cei care l-au cunoscut de-adevăratelea vorbesc despre proverbiala discreţie cu care Ştefan Bănulescu şi-a asumat ori şi-a trăit destinul.” („Scrierile lui Ştefan Bănulescu, in cateva esantioane,” Romania literara nr. 23/2009)

IRINA PETRAȘ: „Ştefan Bănulescu aparea cu pletele lui rare, pe jumatate plesuv, ca un condor. Nu se oprea, parea sa nu vada pe nimeni, cu mintea la cine stie ce dropii. Secondat de sotie si de fiica, ne lasa sa admiram alaiul de pe alta lume in drum spre un loc secret de plaja.” („Scriitori la mare sau despre verile de odinioara,” in Ozana Cucu-Oancea (coordonator), Marea scriitorilor. Intre Olimp si zidul puterii (Bucuresti: Ed. Cartea Romaneasca, 2012), p. 142)

LIVIU ANTONESEI: „Pe site-ul său de amintiri, Dorin Tudoran publică o frumoasă și emoționantă evocare a lui Ștefan Bănulescu, unul dintre cei mai importanți prozatori români de după cel de-al doilea război mondial, la comemorarea a douăzeci de ani de la despărțirea acestuia de această lume. La îneputul anilor 90, îl vedeam relativ des pe prozator, mai ales cu prilejul ședințelor de Consiliu ale U[niunii] S[criitorilor] din R[omania], în care eram amîndoi membri, el și vice-președinte al organizației. Cînd l-am cunoscut, citisem desigur și splendidele nuvele din Iarna bărbaților și romanul Cartea Milionarului, așa că simțeam ca un fel de favoare rară posibilitatea de a sta de vorbă împreună.. Acum, la comemorare, fiica lui Ștefan Bănulescu, Sultana, a creat o pagină web dedicată acestuia. Voi posta și linkul către aceasta…Era și un om minunat…” („Dorin Tudoran: Dupa 20 de ani, Ștefan Bănulescu”, @antonesei’s blog, 26 mai 2018)

MIRCEA DINESCU:  „Am scris pamflete. Şi uite, m-am trezit om de televiziune. Şi mă opresc oamenii pe stradă şi-mi spun: zi-ne, domle, ceva să rîdem, ei neştiind că sînt un timid incurabil. Succesul meu vine dintr-o alură care nu e a mea. Toţi cred că sînt pus numai pe şotii şi mîrîială. Pe vremuri mă chema Ştefan Bănulescu şi-mi zicea: Hai, dom’ Dinescu, vino, să tăcem şi noi o oră-două…” (Interviu acordat lui Eugen Istodor, Academia Catavencu, 1 martie 2010)

„Si sa ma ierte tatal meu de la Slobozia, cand am scris aceste randuri ma gandeam la Stefan Banulescu: Tatal meu cu palarie de paie/Te iubesc ca pe regele Lear/In orasul pascut de tramvaie/Unde graul e doar musafir.” (Discurs la funeraliile lui Stefan Banulescu, Cimitirul Bellu, Aleea Artistilor, 25 mai 1998)