Tag Archives: Pamflete

„Vremea marilor cariere; Ce facem cu trenul prezidenţial? Coruri de cameră,” România literară, an XXI, nr. 22/1998 din 10-16 iunie 1998, p. 13 (inedit, pamflete) reprodus în Opere (2005), vol. I, p. 1129-1130

Notă (Oana Soare, îngrijitoarea ediţiei Opere, vol. I, p. 1130): „Ștefan Bănulescu iniţiază rubrica „Cronica elementară” în revista Familia, seria a V-a, an 10 (110), nr. 5 (117), mai 1975, p. 2, cu articolul (despre Nicolae Iorga) „Lui i se cuvine un monument deosebit.” Tot la aceeaşi rubrică au apărut postum, în România literară nr. 22, an XXXI, 10-16 iunie 1998, p. 13, câteva scurte eseuri, într-un grupaj intitulat Trei texte inedite. Acestea sunt însoţite de o notă redacţională, semnată R.L.: „În primăvara lui 1990, Ștefan Bănulescu încredinţa redacţiei aceste trei texte prin care intenţiona să înceapă susţinerea unei rubrici, Cronica elementară. Ca şi în alte dăţi, s-a răzgândit. Le publicăm, cu avizul familiei, ca inedite, semnalând cititorilor aspectele premonitorii pe care le conţin. Reproducem, de asemenea, trei portrete de scriitor semnate de Ștefan Bănulescu.” ”

Transcriem textul acestor trei pamflete după ediţia de Opere, neputând face trimitere prin hyperlink la arhiva electronică a revistei România literară, unde în prezent textul nu se mai regăseşte.

 

Vremea marilor cariere

După 1918 şi după Versailles şi Trianon, o întrebare începuse să neliniştească zilele şi somnul, stârnind orgoliile avide de putere şi avere: A cui va fi România Mare?

După Ialta şi după cel de-al Doilea Război Mondial, când pustiul golise regate şi republici, făcându-le vacante pentru orice fel de candidaturi, chiar şi pentru utopiile monstruoase, întrebarea s-a reformulat: A cui va fi pacea neîncheiată incă?

După 22 decembrie 1989, când au reînceput zilele de făgăduinţă a democraţiei şi s-au regrupat în partide şi bunici frăgeziţi, şi părinţi reabilitaţi, parcă se încheagă interogaţia: Cui îi va reveni darul revoluţiei fiilor?

S-ar crede că şi anii ’90 – ca şi aceia de la Versailles si Yalta – deschid vremea marilor cariere. Oare. Să se fi luat deja startul?

 

Ce facem cu trenul prezidenţial?

Televiziunea ne-a plimbat fără cenzură în ultimele săptămâni prin averile prezidenţiale de rapt total si de mitocănie supremă. Printre ele, un palat pe roţi, un fel de tren somptuos cu maximă viteză de spaimă naţională, care era folosit de regulă cam o dată pe an, când se întrerupea brusc circulaţia feroviară pe ruta republicană, înghiţită numai de simplonul dictatorial.

Întrebat de reporterul cu microfon democratic, ce s-ar putea face cu fostul tren prezidenţial – „să-l dăm poporului?” – administratorul costisitorului vehicol, probabil temător de şomaj, sugerase parcă – dimpotrivă, să fie pus la dispoziţia altor conducători ai ţării.

Să zicem. Suntem în 1990. Dacă un preşedinte de stat sau un guvern au drept de alegere pentru două mandate, total 8 ani, şi dacă trenul prezidenţial repus la dispoziţie ar circula fie şi numai o dată pe an, înseamnă că circulaţia noastră a tuturor pe calea ferată – şi numai pe calea ferată – ar fi serios şi grav perturbată cam până prin anii 2000.

Morala: dacă trenul va scăpa din depoul muzeal, nu e de vină administratorul.

 

Coruri de cameră

S-ar putea ca primăria să fi înregistrat în ultimele săptămâni mai puţine căsătorii decât judecătoria înfiinţări de partide. Treizeci si ceva de partide – o cifră promiţătoare, în ritmul ăsta, până la urmă, avem şansa să ajungem primii in Europa.

Un mire şi o mireasă n-au încă privilegiul naţional de a trece întâi pe la televiziune şi mai apoi la biserică, însuraţeii, dacă sunt săraci, preferă, abia după ceremonie, o fotografie la minut in Cişmigiu. Dar partidele, înainte de a-şi pune pirostriile în faţa magistratului, s-au grăbit, câte unele, să-şi imprime fotografia animată pe micul ecran. Abia înfiripate, cu câţiva membri doar, apăreau în studio precum corurile de cameră: aşezati pe scaune, fiind bătrâni sau foarte bătrâni, baritonii şi başii; în picioare, tenorii, aliniaţi cu câteva soprane şi altiste. Spectacolul n-a displăcut, a fost agreabil, emoţionând în final, când micile coruri şi-au cântat elegia în crescendo: lipsă de sediu, telefon, mijloace de subzistenţă. Stranie situaţie. Însurăţeii îşi fac rost mai întâi de tingiri, pe când un mic partid închegat ca matrimoniu electoral lipsit de dotă speră abia la o zestre viitoare, la masa cu dar a alegerilor, după numărătoarea voturilor. Dar, cine ştie. În cinci-şase ani, acest mic partid s-ar putea mândri şi ar putea spune, într-o bună zi, prin vocea vreunui leader la microfoanele super-sofisticate din Piaţa Victoriei: „Domnilor şi doamnelor, avem azi aproape patru sute de mii de membri şi n-am pornit decât ca un mic cor de cameră, cum ne-a numit la timpul respectiv un pârlit de scriitor!” (Urale. Aplauze frenetice. Strigăte izolate de „Jos cu scriitorul!”)

Să ajute Dumnezeu aceste multe şi mici coruri de cameră.