de Dorin Tudoran

Notă. Poetul Dorin Tudoran (n. 1945, Timișoara), Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu – Opera Omnia” (2009), reface traiectoria internațională a prozatorului Ștefan Bănulescu (1926-1998), Laureat al Premiului Național pentru Literatură (1997), originar din satul dunărean Făcăeni si cetățean de onoare al orașului Călărași (1997), unde urmase Liceul Știrbey-Vodă (1938-1945).

Făcăeni – Aracataca -Yoknapatawpha County – via Călărași

Literatură

Războinicii adaugă teritorii noi prin bătălii sângeroase. Creatorii adaugă teritorii noi prin alchimii pașnice.

Teritoriile cucerite de războinici se reîntorc uneori la cei cărora le-au fost răpite. Teritoriile adăugate de creatori – niciodată. Căci ele nu au fost răpite, ci dăruite.

William Faulkner le-a dăruit americanilor Yoknapatawpha County și Jefferson, ficționalizând Lafayette County și Oxford, Mississippi.

Mario Vargas Llosa le-a dăruit peruanilor Canudos.

Gabriel José García Márquez le-a dăruit columbienilor Macondo, ficționalizând Aracataca natală, aflată la 80 de kilometri de Santa Marta, locul unde avea să sfârșească Simón Bolívar – El Libertador, eroul din El generale nel suo labirinto.

Ștefan Bănulescu le-a dăruit românilor Metopolis și Dicomesia, ”dezgropându-le”, poate, de sub câmpia aflată între satul natal, Făcăeni, și orășelul Călărași.

Propaganda comunistă a fost capitala mitologiei dedicate “glorioasei industrii grele” românești. În aceeași perioadă, Metopolisul lui Bănulescu devenea capitala industriei grele a miturilor literare românești. Un loc în care nu doar oamenii au mai multe fețe; locul însuși are multiple chipuri.

Bănulescu nu a avut nevoie să-i citească nici pe Gabriel José García Márquez, nici pe Alejo Carpentier pentru a afla cum se deschide poarta mitică a realismului magic. Purta la el cheia porții încă din Iarna bărbaților (Mistreții erau blânzi, Dropia și Vară și viscol).

Efortul celor care încearcă să definească lumea creată de Bănulescu în Cartea Milionarului va rămâne întotdeauna un labirint.

Avem de-a face cu un “fantastic impur ce pigmentează zonele realului” ori cu un ”fantastic premeditat, elaborat, calculat”? Poate nici măcar nu considerăm literatura lui Bănulescu aparținând ”tipologiei fantasticului”, ci avem de-a face cu un autor care doar reordonează datele realului spre ne sugera calea spre ce are el mai semnificativ și mai profund – originea, începutul.

De sub Mantaua lui Gogol se trag multe pagini remarcabile ale prozei rusești. O falie importantă a prozei “nerealiste” românești va purta întotdeauna urmele Dropiei lui Bănulescu și al unei roți de foc rostogolindu-se spre o țintă numai de autor știută.

Viață

Când am fost la Aracataca, mi-am amintit imediat de călătoria făcută la Făcăenii lui Bănulescu în compania consătenilor săi, frații Nicu și Ion Chivu, inegalabilii constructori ai unor locuri precum Minion și Botoșani, unde au mâncat printre alții Orson Welles și Laurence Harvey.

Când am mâncat la La Cueva, fostul cartier general al faimosului Grupo de Baranquilla (Gabriel García Márquez, Álvaro Cepeda Samudio, Alfonso Fuenmayor, Juancho Jinete, Germán Vargas Cantillo, Nestor Madrid Malo, Miguel Camacho Carbonell, Ramón Vinyes, Estelio Racedo, Juan B. Fernández Renowitzky, Rafael Escalona, Alejandro Obregón, Kique Scopell, Orlando „Figurita” Rivera și alții) mi-am reamintit ce-mi povestea Nicu Chivu despre grupul condus de Bănulescu, scriitori care se întâlneau la Botoșani, lunea dimineața, la ora 10, și se instalau la masa numărul 2, rezervată lor.

Când l-am întâlnit prima oară, pe la mijlocul anilor ’70, Ștefan Bănulescu era la începutul drumului său spre recluziunea care avea să devină aproape totală în deceniul următor.

Devenise zgârcit cu vorbele. Răspundea, mai mereu, în propoziții simple, dar cu miez. Ne vedeam foarte rar. Mergeam la pescuit cu el și Mircea Dinescu. Ei doi, copii ai câmpiei, cu ochii mereu în căutarea Dunării sau măcar a unei bălți mai de Doamne ajută, chiar erau pescari. Eu – un amator.

Mircea – așa cum o face și azi – vorbea foarte mult și foarte repede. Bănulescu răspundea foarte rar, mai mult printr-o bombăneală scurtă. Din când în când, spunea doar atât: ”Taci, că fuge peștele…”

Îmi amintesc foarte bine ultima noastră întâlnire. Am plecat pe jos de la o întrunire nu doar foarte importantă, dar și extrem de deprimantă. L-am condus până acasă, dând colțul pe lângă restaurantul Izvorul Rece, care nu ne mai spunea nimic.

La intrarea blocului, m-a strâns în brațe. Un gest cu totul neașteptat pentru mine, fiindcă era pentru prima oară când o făcea. Apoi mi-a spus doar atât: “Trebuie plecat”.

Eu eram forțat să plec în 1985. El avea să plece definitiv din această lume în 1998.

Astăzi, când fiica sa, Sultana, lansează un website dedicat operei tatălui, spre a marca două decenii de la dispariția lui Ștefan Bănulescu, mă simt onorat că m-a invitat să scriu câteva rânduri despre un autor care a dat literaturii române cel puțin una din capodoperele ei – Cartea Milionarului.

Poate că într-o bună zi, niște arheologi literari vor descoperi și celelalte trei volume care, alături de Cartea de la Metopolis, urmau să alcătuiască tetralogia Cartea Milionarului – Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat.

Până atunci, Cartea de la Metopolis rămâne o extraordinară construcție perpetuă, deschisă, și nu doar în sensul conceptului lansat de Umberto Eco prin Opera Aperta.

Dorin Tudoran