Category Archives: Teodorescu, Cristian

de Cristian Teodorescu

Mircea Nedelciu urma să-şi boteze fetiţa. Era în 1988. Ne-am dus la un pescuit alimentar. Mircea l-a invitat şi pe Ştefan Bănulescu. Marele nostru prieten vedea tot mai prost, dar nu ţi-ai fi dat seama după cum mergea. Ne-am dus pe malul unei bălţi de lîngă Olteniţa. Era o zi călduroasă. Bănulescu şi-a ales un loc fără stuf, la distanţă de noi. Avea două lansete vechi şi două undiţe chinezeşti din lemn de piper. Mircea pescuia cu undiţa lui de bambus şi cu una de stuf, de la mine. Era o baltă de caras pe care se puteau face concursuri pentru ghinionişti pentru a-i vindeca de complexe.

Am plecat devreme de-acasă. Cînd a auzit că urma să-l luăm pe Bănulescu de acasă la o anumită oră, soţia mea, şoferul familiei, care avea o relaţie lejeră cu timpul, mă grăbea, să nu întîrziem. Ajungem mai devreme cu cîteva minute acasă la Bănulescu. Bătrînul prozator ne aştepta în stradă, îmbrăcat în vechiul său costum cărămiziu. Singura concesie pe care o făcea expediţiei noastre la pescuit era că nu-şi pusese cravata. Eu mă îmbrăcasem cu nişte pantaloni uzaţi şi cu o cămaşă care avusese zile mult mai bune. Pe drum, îl întreb pe Bănulescu dacă urma să avem şi vreo întîlnire literară la Olteniţa. Din cîte ştia el, nu, dar se ducea atît de rar la pescuit în ultima vreme, încît simţea nevoia să marcheze şi vestimentar acest eveniment. Şi, mai era ceva, ne întîlnim cu oameni. Dvs. sînteţi tînăr, îmi spune. Vă ajunge un zîmbet pentru a compensa o ţinută mai puţin supravegheată. El nu mai avea acest privilegiu.

Mi-am adus aminte de întîlnirea noastră din ultimul meu an de studenţie, cu zece ani în urmă. Atunci îl rugasem să mă primească acasă. Nu publicasem nici o carte. Mi-a răspuns la telefon cu o politeţe care mi-a dat aripi. A doua zi m-a întîmpinat îmbrăcat în costum. Pregătise o sticlă de coniac franţuzesc pentru această întîlnire, iar la plecare mi-a dat cu dedicaţie cărţile sale. Pe Mistreţii erau blînzi mi-a scris „Cu încredere în prozatorul în devenire” Costumul în care se îmbrăcase pentru pescuit era cel cu care mă primise în studenţie. Între mine şi Bănulescu stătea băiatul meu cel mare, care pe atunci avea vreo cinci ani. (Peste vreo zece ani a venit la mine cu Cartea Milionarului şi m-a întrebat dacă asta era cartea scrisă de „nenea Bănulescu”.) La Olteniţa ne-am întîlnit cu un personaj local, oarecum scriitor, care adusese cu el mai multe personalităţi literare locale să-l vadă pe Bănulescu. El şi literaţii locali au încins un grătar pe malul bălţii, în aşteptarea maestrului.

Numai că acolo, a început nebunia. Caraşii veneau la undiţă mai repede decît eram noi în stare să-i scoatem din apă. Nu erau mari, dar înspăimîntător de mulţi. Eu îi prindeam iar băiatul meu îi punea în juvelnic.După vreo trei ore, soţia mea mă sfătuieşte să mă astîmpăr. Se umpluseră amîndouă juvelnicele. Bănulescu, în singurătatea lui, îşi umpluse şi el juvelnicul. Pescuise cu o singură undiţă, pe care o ţinea în mînă şi cînd simţea peştele în cîrlig îl scotea din apă. El fusese de fapt campionul acelei zile. Pe seară, cînd am ajuns în Bucureşti, Mircea avea destul peşte pentru botezul fetiţei. Pe drum, Bănulescu a întrebat-o, în treacăt, pe Daniela ce şanse avea o persoană cu o cataractă avansată. Dacă nu-şi face operaţie, orbeşte de tot! Peste doi ani, operatul Bănulescu avea să-i cureţe de bani la o partidă de pocher pe trei scriitori, la Neptun.

Cristian Teodorescu

Reprodus, cu acordul autorului, din România literară nr. 21/2008