Germinarea speranţei


de Cristian Teodorescu

Pe vremea când nu-l cunoșteam decât din cărțile lui, m-a ajutat să înteleg că nu există mai multe feluri de literatură, decât dupa ce pui punct. Când scrii nu ești decât un biet lucrător cu condeiul. Orgoliul de autor era la Ștefan Bănulescu, cel puțin așa cred, un fel de a gândi Autorul din punctul de vedere al scriitorului care cunoaște diferența dintre faptul de a scrie și de a fi autor.

Gândul că ești ce scrii mi l-a infuzat ca Autor, atunci când am citit Iarna bărbaților. Exista în acea carte de povestiri un fel de disperare a demnității autorului pe care n-aveam s-o înțeleg decât mai târziu. Atunci, la prima lectură n-am simțit decât o tensiune care lega secret piesele volumului într-un întreg mai greu decât fiecare povestire în parte. Mult mai târziu aveam să-mi pun întrebarea dacă nu cumva fiecare din povestirile acelui volum nu însemna un fel de ripostă față de literatura care se scria ori se scrisese în ultimele decenii. Iau câteva exemple. În raport cu literatura diluviilor domolite fastidios de eroul anilor ’50, activistul de partid, Bănulescu propune o povestire, Mistreții erau blânzi, a solidarității între supraviețuitorii unei revărsări de ape, o solidaritate în care dispar până și granițele dintre specii. Lupta cu apa revărsată e, la Bănulescu, mai mult decât o treabă omenească, ci o confruntare între regnuri, în care ceea ce e viu se războiește cu uriașa forță ucigătoare a apei.

Altă povestire a sa, Masa cu oglinzi, răspunde literaturii despre așa-numita eliberare de la 23 august într-o variantă lipsită de eroi, dar grea de presentimentele a ceea ce va urma. La Bănulescu, așa-zisa eliberare e un motiv de neliniște pentru personaje și de mișcare lipsită în aparență de sens. Aici, cred, el răspunde literaturii care încerca să transforme un dezastru național, ocupația rusească, într-o frenezie a eliberării. Încă din acest volum apare la Ștefan Bănulescu fragmentaritatea ca procedeu literar.

Aveam sa discut cu autorul despre aceste povestiri deschise, și de fiecare dată am așteptat un răspuns tranșant. De fiecare dată însă scriitorul mi-a explicat că Autorul avusese ultima decizie.

Cine era acel Autor? L-am întrebat pe Ștefan Bănulescu de mai multe ori ce înțelegea prin această convenție și în cele din urmă a trebuit să mă dau bătut. Autorul era pur și simplu Autorul, spre deosebire de Bănulescu, om cu o conștiință scriitoricească foarte vie, dar, fatalmente, doar scriitor.

Cu aproape un an în urmă, am izbutit să iau de la el, ca autor, câteva piese dintr-un întreg memorialistic de mii de pagini. Până în ultima clipă a fost pe punctul de a se răzgândi, ba chiar mi s-a plâns, la un moment dat, că astfel scapă de sub control câteva pagini care ar putea avea urmări grele asupra celorlalte nepublicate. Când am plecat de la el de acasă m-am simțit mai mult ca un intrus care a obținut o pradă, decât ca un redactor de revistă fericit cu prada lui. Până când Bănulescu însuși nu și-a cercetat textul care urma să apară în revistă nu m-a părăsit neliniștea, acea neliniște pe care azi aș numi-o drept senzație a lipsei semnăturii finale.

Poate că greșesc, dar am sentimentul că acest scriitor care a lăsat în urmă o operă fragmentară își programase o asemenea operă. Și asta chiar de la primul volum pe care l-a publicat. Las deoparte placheta Cântecelor de câmpie, deși cheia atitudinii sale de scriitor se întrevede de aici. Numai cu mare greutate, Bănulescu a acceptat că el e autorul de fapt al acelor poeme care, inițial, au putut trece drept folclor.

Anul trecut am fost în vizită la omul care mi-a marcat trei sferturi din adolescența literară și care m-a ajutat să-mi văd de scrisul meu atunci când eram presat să născocesc altceva decât aș fi vrut să scriu. Am avut impresia, ascultându-i destăinuirile, că ele mi se adresează în exclusivitate. De fapt, scriitorul își antrena un discurs pe care aveam să-l recunosc, uneori cuvânt cu cuvânt, într-o destăinuire televizată facută într-unul dintre orașele de care se simțea legat sufletește. În fața unui auditoriu oarecum restrâns, Bănulescu a reluat cu o vervă extraordinară o parte din ceea ce îmi spusese despre tinerețea lui.

Nu voi scrie aici despre lucrurile pe care le-a tăcut, deși ele ar merita cunoscute, despre lumea literară a anilor ’50 și despre experiența sa de la „Luceafărul”. Avea judecăți necruțătoare pe care le exprima fără ocolișuri, dar nu îi lipsea nici plăcerea de a vorbi cu admirație despre anumite persoane. Mă feresc de superlative în ceea ce îl privește fiindcă era un iubitor de simplitate și prefera o vorbă cu umor unui elogiu, oricât de sincer. Elogiile îi incurcau modestia reală, fiindcă, spunea, să le refuzi e un act de nedelicatețe, dar dacă le iei prea în serios, îți pot paraliza reacțiile normale.

Avea o oralitate cu care te cucerea vorbind simplu. Nu căuta „efecte”, ci povestea detașat, fără acea temere uneori enervantă a celor care simt o permanentă nevoie să-ți explice împrejurări pentru a se asigura că înțelegi ce îți povestesc. Se ajuta din intonație și cu mici pauze în care făcea loc prezentului, înainte de a se întoarce la relatarea lui. Avea uimiri comice pe care le strunea rapid, urmând firul narațiunii. Când vocea i se îngroșa ușor, iar ritmul cuvintelor se rărea, enunța câte o judecată de ansamblu despre starea țării. Era, în patriotism, simplu și lapidar și nu cădea în acea admirație de sine a celor pentru care sentimentul patriotic e un merit. Își iubea țara cu pudoare și cu o totală lipsă de contract – nu cerea nimic în schimb.

Politica îl plictisea, dar nu contesta rolul politicienilor și era optimist în privința viitorului. Chiar dacă, spunea, ne mai așteaptă câțiva ani grei. Era convins de puterea țării de a se regenera și vorbind despre exercițiul național al răbdării era sigur că această răbdare și-a recăpătat sensul. Știa că el nu va apuca un moment de mai bine vizibil și m-a avertizat că și eu aș putea să nu apuc acest moment, dar noi, aceste generații, nu putem germina decât speranța pe care se va așeza lucrarea celor care vor veni după noi.

Notă. Acest text a apărut inițial în România literară nr. 22 din 10-16 iunie 1998, p. 12, în cadrul grupajului Ștefan Bănulescu. Îl reproducem cu permisiunea autorului întrucât în prezent nu se mai regăsește în arhiva electronică a revistei. Mulțumim dnei Elena Balog (Director, Biblioteca Județeană Ialomița „Ștefan Bănulescu”) pentru recuperarea sa din ediția tipărită a revistei.

One response to “Germinarea speranţei

  1. Pingback: Maşina timpului: Amintiri cu Mircea Eliade | ŞTEFAN BĂNULESCU: UN SCRIITOR PENTRU TOŢI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s