„Oraşul n-a ştiut nimic din toate astea”: Scrisoare din redacţia revistei „Luceafărul”(1968) – Scrisori către Mihaela Elena Guga, I


Mihaela Guga Bocsa.jpg
Mihaela Guga şi inelul lui Ştefan Bănulescu, Bocşa, jud. Caraş-Severin, 1969 

Notă. Acest text inedit a fost publicat cu titlul “Scrisoare către Mihaela Elena Guga din redacţia revistei Luceafărul [1968]” în România literară, an XXXIII, nr. 21/2000 din 31 mai-6 iunie 2000, p. 3 şi republicat în Opere (2005), vol. II, p. 876. Neputând face trimitere prin hyperlink la arhiva electronică a revistei România literară, unde articolul nu se mai regăseşte, reproducem textul scrisorii după ediţia de Opere. 

[Redacţia revistei Luceafărul

Bd. Ana Ipătescu nr. 15, etaj II, Bucureşti

1968]

Elena,

Am găsit în sertarul biroului meu tocul tău. De mai bine de şase luni, de când sunt la blestemata asta de gazetă, nu m-a mai chemat o foaie albă pe care s-o cred curată. Aş fi vrut sa scriu, de multe ori am vrut să reiau mapele care mi-au rămas în scrin, dar ştiam că foile scrise deja ma refuză şi mai mult. În momentele noastre de încredere şi prietenie – şi au fost multe – simţeam că s-a schimbat ceea ce doream, simţeam egoist asta, simţeam că nu voi mai scrie cum am scris, că m-am desprins de mine şi de alţii si că m-am înfrânt, că pot lua lucrurile nu de la început cum banal se spune, ci dintr-un groaznic pustiu al nimănui.

Râd, îmi amintesc din 1944, eram student, mi se pare că era prin octombrie, într-un Bucureşti unde înseşi cocoanele prinseseră gust de democraţie si deşi-şi înşelaseră din plin soţii între cele două războaie, deci în douăzeci de ani de pace, începuseră în acel an de toamnă ’44 să creadă că au posibilitatea să le dea brânci în mişcările de stradă cu ţipătul – sunt burgheji! – si strada să-i sfâşie pe acei nenorociţi, zdreanţă în punga şi onoarea lor de familişti.

Pe stâlpii Palatului din centru se suiau atunci, pe rând, trecători, fiecare putea ţine un discurs, unul vorbea despre drepturile funcţionarilor, altul despre economie în general, altul despre era luminii – şi în larma pieţii înţesate de mulţime, prin care abia puteau să traverseze ofiţerii ruşi, americani, englezi pe atunci în trecere pe aici, se auzea foarte puţin din aceste discursuri, pe care vorbitorii, anonimi, în pregătirea de voce publică, nu şi le repetaseră de prea multe ori acasă şi între cele doua războaie.

Ştiu că unul, pentru a fi mai convingător, se ridicase pe un stâlp, a încercat să vorbească, era îmbrăcat aşa si aşa, s-a convins ca e inutil să domine o piaţă cu vocea sa care nu obţinuse probabil până atunci minima victorie de a convinge un prieten comod despre cele mai evidente stări ale vremii (plouă, ninge etc.) şi a recurs la gestul de a scoate din buzunarul hainei un sfert de pâine pe care a început să-l agite pe deasupra capului, emoţionând mulţimea astfel, care l-a aclamat. A fost cel mai sincer succes. Omul a disparut apoi în mulţime, poate că n-a mai trăit de atunci această victorie oratorică, oricât şi-o fi arătat colţii cu care a mestecat, zilnic, pâine, de atunci încoace.

Povestea e fără morală şi nici nu prea văd rezultatul aplicării ei într-un moment sau altul. Un cunoscut al fratelui meu C. voia odată să fie hazliu – eram copii, liceeni – spunea ca o soră a lui, cea mai harnică dintre surorile lui, care cădea frântă de muncă seara, ţipase în somn câteva nopţi de-a rândul că vrea orez albastru. Asta se petrecea în Călăraşi, oraşul în care şi nebunii erau suspecţi, prin 1939, ca ar fi spioni bulgari, cam în timpul când un om cu picior de lemn bea zilnic pe credit un pahar de ţuică în cârciuma permanent goală a Doamnei Dadârlad. Era o doamnă stimabilă, consuma în linişte băuturi în prezenţa clientului, păstrându-şi însă seninătatea de patron, bea trist şi independent, absentă fata de omul cu paharul pe credit şi într-o zi a observat uluită ca aceasta ar putea însemna egalitate cu toleratul pe care-l credita. Si a simţit, se crede, teribila sete de a-l teroriza pe singularul client care o respectase, o omagiase ca patroană solicitându-i zilnic creditul.

Doamna i-a cerut brusc, brutal să-i achite imediat toate datoriile – şi erau multe – adunate cu paharul acela zilnic de ţuică. Naiv, zdrobit de nedelicateţea Doamnei, stimată in tot orasul pentru nefericirea întreprinderii ei comerciale, clientul a dat un răspuns de copil: – Dar, Doamnă, nu am nici un ban! Si atunci s-a întâmplat un lucru pe care oraşul nu şi l-a putut explica mult timp. Doamna Dădârlad a îngenuncheat furioasă în faţa clientului, i-a dezlegat curelele piciorului de lemn, a luat lemnul în braţe, a ieşit pe trotuar şi l-a aruncat pe acoperişul bodegii.

De aici povestea poate avea mai multe variante. Una este aceea încercată în literatură (mi se pare de Dimitrie Stelaru, într-un volum scurt de proză) [1]. Alte variante să fi existat, totul e posibil. Că lemnul acela a stat mult timp sub ploaie. Că Doamna Dadârlad i-ar fi trimis zilnic clientului paharul de ţuică acasa. Că lemnul a fost coborât intr-o zi in bodegă si că Doamna Dădârlad a descoperit că lemnul, gol pe dinăuntru, era plin de napoleoni de aur zimţat si că dupa ce si-a luat numai contravaloarea consumaţiei, a înapoiat groaznica pusculiţă clientului care însă a negat – napoleonii nu-i aparţineau – si clientul a facut o donaţie publică: să se amenajeze portul oraşului şi grădina prefecturii, sa se asfalteze pe fiecare stradă numai cu trotuar şi să se mute penitenciarul lângă uzina electrică, iar restul să fie îngropat într-un loc necunoscut de către însuşi primarul, într-o noapte de iarnă, legat la ochi, fără niciun martor şi însoţitor.

O, Doamne, şi oraşul n-a ştiut nimic din toate astea, vai, şi eu ce să-ţi povestesc pe această hârtie goală de la început?

Râd cu tine de altceva, de oboseala mea neghioabă, şi-ţi strâng mâinile.

Ştefan

 

Notă [1] (Oana Soare, ediţia de Opere p. 1057). Dimitrie Stelaru descrie bodega şi evocă figura proprietăresei şi scena cu neamţul în romanul autobiografic Zeii prind şoareci.  În cârciuma doamnei Dădârlad (Coana Xaxa, in Zeii prind şoareci) Ştefan Bănulescu fusese dus de prietenul său călăraşean, sculptorul Ion Vlad. Această scenă şi figura protagonistei el o camuflează, ascunse de „ceaţa necesară,” şi în Cartea de la Metopolis, în subcapitolul „La Bodega Armeanului,” integrate lumii ficţionale bănulesciene; întâmplarea derivă în legenda toponomastică (Piciorul Neamţului), iar cârciumareasa este norvegiana Iceberga. [Rasfoind] romanul lui Dimitrie Stelaru, diferenţa de viziune. stil şi rezultat estetic va deveni evidentă.

One response to “„Oraşul n-a ştiut nimic din toate astea”: Scrisoare din redacţia revistei „Luceafărul”(1968) – Scrisori către Mihaela Elena Guga, I

  1. Pingback: Cronologie texte inedite şi reeditări postume Ştefan Bănulescu: 1998-2018 | ŞTEFAN BĂNULESCU: UN SCRIITOR PENTRU TOŢI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s