Maşina timpului: Amintiri cu Mircea Eliade

Notă.  Textul „Maşina timpului: Amintiri cu Mircea Eliade” de Sultana Bănulescu a fost publicat integral în revista Viaţa Românească nr. 11-12/2011, p. 26-35. Textul rememoreaza o călătorie din toamna anului 1983 la Paris, unde Sultana îi descrie pe Ștefan Bănulescu şi Mircea Eliade, pe soţiile lor, Mihaela (n. Guga) şi Christinel (n. Cottescu), precum şi pe actriţa Leny Caler, muza scriitorilor Mihail Sebastian şi Camil Petrescu. Varianta din revistă se găseşte aici in HTML însă în prezent omite accidental finalul textului (Partea IV). Citiţi mai jos varianta completă.

Mașina timpului: Amintiri cu Mircea Eliade 

de Sultana Bănulescu

I

“Îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la miezul nopţii, de camera Sambô şi de cerurile care s-ar putea deschide.”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene (1955)

“Anul trecut am fost în vizită la omul care mi-a marcat trei sferturi din adolescenţa literară şi care m-a ajutat să-mi văd de scrisul meu atunci când eram presat să născocesc altceva decât aş fi vrut să scriu.”

Cristian Teodorescu, “Ştefan Bănulescu: Germinarea speranţei,” (1998)

 

I-am rămas datoare lui Cristian Teodorescu un text despre Ștefan Bănulescu. Deşi pe Cristian Teodorescu ştiu că nu-l plictisesc, încep şi închei totuşi, ca să nu plictisesc pe nimeni altcineva, cu Mircea Eliade. În aprilie 1996 mi s-a solicitat de către revista Spitalul, publicaţie a Ligii Studenţilor Medicinişti în care eram membră pe atunci, un articol care să comemoreze 10 ani de la moartea lui Mircea Eliade. Textul, din motive obiective, n-a mai apărut, cel mai probabil fiindcă descria un Eliade literar, uneori fantastic, alteori didactic, si nu un Eliade filosofic, mistic sau politic; el vede acum lumina tiparului, cu o întârziere de 15 ani, prin amabilitatea revistei Viaţa Românească.

Se împlineşte anul acesta, deci, un sfert de secol de la trecerea în eternitate a lui Mircea Eliade. Când în luna iunie 2011, în vreme ce mă aflam în Norvegia unde susţineam o comunicare la un congres de istoria ştiinţei – preocupare interdisciplinară cu ajutorul căreia îmi câştig pâinea zilnică când mai bine, când mai prost, ba cu ştiinţa, ba cu istoria, ba cu amândouă, însă până acum nicidecum cu literatura, de 12 ani de când sunt plecată din România – am primit vestea că tocmai mi se decernase în Statele Unite Premiul pentru Proză “Katherine Anne Porter” pentru nuvela Cerşetori şi hoţi, în care naratorul cutremurului din 1977 este o fetiţă de 5 ani de o precocitate pe cât de amuzantă pe atât de monstruoasă, obsedată chiar şi în toiul dezastrului de titluri şi de titulaturi, atât literare cât şi sociale, gândurile mele s-au îndreptat nu atât către mica mea eroină sau către marea autoare a romanului Corabia nebunilor, ci către scriitorul român şi profesorul american care m-a încurajat să mă reinventez într-o limbă engleză colocvială şi idiomatică, omul care mi-a vorbit şi mi-a ascultat vorbele de copil de 10 ani ca de la egal la egal, care mi-a câştigat încrederea şi mi-a dăruit-o pe a sa, fără a lua în seamă barierele existente între noi în timp şi spaţiu.  Mircea Eliade, cu blândeţea lui ireală, a rămas pentru mine, din acel septembrie parizian, artizanul unui dispozitiv cu efect întârziat care ticăie pe cât de senin, pe atât de infernal şi de retroactiv, un hibrid anglo-francez ştiinţifico-fantastic între Maşina timpului a lui H. G. Wells si Maşina de citit gândurile sau psihograful lui André Maurois. Maşina eliadescă o vad de atunci, ori de câte ori recitesc Noaptea de Sânziene, subtilă şi precisă ca un submarin transatlantic şi de o naivitate dezarmantă ca şi carul de fân al copilăriei:

“Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viaţă şi dobândind prin aceasta o viaţă plenară, infinit mai preţioasă decât existenţele noastre, reduse exclusiv la recepţionarea şi asimilarea Istoriei.  […] Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimţiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină […] pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întâlneam niciodată?”

“Ce înseamnă propoziţia asta monstruoasă: să ieşi din timp? – Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră, de lângă Râmnicul Sărat. Adormisem şi m-am trezit deodată singur în carul cu fân – şi deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Şi parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.”

La scurt timp după ce am împlinit 10 ani Ștefan Bănulescu m-a prezentat lui Mircea Eliade, între altele din cauza scrisului meu care părea că ştie încotro se îndreaptă. Era început de septembrie la Paris în cartierul Montmartre, Place Charles Dullin. Veneam de la Berlin, şi înainte de asta de la Bucureşti, unde aşteptasem vizele doi ani, din clasa I până în clasa a III-a. Lui Ștefan Bănulescu i se aprobase dinainte, cu foc de artificii, însă fără efect. Fără voi nu plec. Eu am mai fost. Cât despre mine, ar fi trebuit să fiu într-a IV-a; reîncepuse şcoala în cartierul nostru, Mântuleasa, începuseră cursurile şi în Berlinul de Vest, primisem înştiinţare pe străduţa noastră liniştită din cartierul Wilmersdorf, sectorul britanic, să mă prezint la şcoala publică cea mai apropiată, în Halensee, şi în loc de asta bătusem drumul până la Paris.  Mircea Eliade venise şi mai de departe: de la Chicago.

Liftul, care părea şi el că ştie încotro se îndreaptă, capotase înainte să ne transporte. Se prăbuşise în gol, iar prima mea amintire este managerul de hotel care odată sesizat, cu dezinvoltură, deschisese larg şi volubil uşa metalică, chemând de parcă invita abisul la o cafea: “Y a quelq’un?”

Camera de hotel avea un pat, un pat pliant în perete şi un fotoliu-pat. Deşi eram numai trei, din prima seară arătase ca o cazarmă când suna stingerea. Stăruie de atunci în mintea mea o carte cu coperţi lucioase, între roz şi violet, rămasă în urmă pe raft la Bucureşti, cu un titlu în franceză, Histoire des croyances et des idées religieuses, şi cu o dedicaţie în limba română pe care o reproduc din memorie: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)

La un moment dat am coborât pe scări ca să nu urce dânsul în lift.  Ivit, ştiam, din clădirea de vis-à-vis, dar răsărit parcă din senin, şi cu o seninătate desavârşită, a apărut un bătrân adus de spate, însă firesc de parcă-i aparţineau nu doar seara şi săptămâna întreagă, ci strada, luna, lumea întreagă.

Mircea Eliade a fluturat cu mâna îngroşată de artrită, fin înmănuşată ca o aripă, spre fereastra camerei de hotel pe care o achitase tot el, invizibil şi în avans.

“Să nu spuneţi nimănui, să fie secretul nostru.”

Ciudat om, m-am gândit.  Îţi face un dar şi te roagă să nu cumva să-l pomeneşti.  Să nu spui cui nu trebuie – desigur, eram doar în 1983, ne îndreptam cu paşi repezi spre 1984 al lui George Orwell, sau într-acolo credeam noi că ne îndreptam, dar să nu spunem nimănui?  Nu pare român.

“Dar eu pot să spun cuiva, domnule Eliade?” am întrebat mai în glumă, mai în serios.

“Tu eşti un copil.  Până creşti tu se schimbă lumea.  Până atunci să nu spui nimănui.”

De multe ori de atunci am crezut că s-a schimbat lumea, şi de fiecare dată m-am înşelat.

II

“Să scapi de Timp.  Să ieşi din Timp.  Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne.  Încrede-te în semne.  Urmăreşte-le…”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

 

Am scris deja un sfert din ce mi-am propus să scriu, şi dacă scriu azi despre Mircea Eliade aceasta se traduce nu în credinţa că odată cu un premiu literar sau altul s-a schimbat lumea, ci în convingerea că odată şi odată aş putea extrage esenţa Istoriei căutând necontenit semne în jurul meu.

Când eram copilă, înainte de a-i cunoaşte pe Christinel şi Mircea Eliade, dusă fiind la Paris, nu-mi plăcuse Parisul.  Sentiment absolut normal.  Era ca şi cum mi s-ar fi cerut să-mi placă măslinele, caviarul şi stridiile, ca să nu mai vorbesc de absint si de ţigări.  Îmi plăcea Berlinul de Vest, militarizat cum era, pe picior de război şi împărţit în zone de război, îmi plăcea Berlinul cu structura sa rigidă dar lipsită de ipocrizie, cu picnicurile sale de sfârşit de săptămână din pădurea Grünewald, şunca, brânza, pâinea şi berea din coşul de Scufiţă Roşie al oricărei familii respectabile, guma, ciocolata şi benzile desenate ce se vindeau frăţeşte la tutungerii alături de nicotina adulţilor, plajele de nudişti unde familiile burgheze îşi duceau copiii duminica fiindcă era gratuit, şi unde coexistau paşnic cu artiştii şi cu non-conformiştii, fără a se dezbrăca însă.  Îmi plăcea oraşul aproape ras de pe faţa pământului de bombardamentele americane care, reconstruit, nu se sfia să vorbească englezeşte.

Copil fiind, îmi plăceau cluburile americane, soldaţii cu vorba tărăgănată ce-l păzeau pe Rudolf Hess, ultimul nazist deţinut pe viaţă în închisoarea Spandau, care în timp avea să reuşească să le înşele vigilenţa şi să se sinucidă, poloneza care venea acasă să mă înveţe limba germană, grădina zoologică plină de flamingi şi marmote, acvariul, muzeele de istorie naturală, actriţele de teatru şi de cabaret bătrâne, ridate, retractile ca nişte broaşte ţestoase în carapacea unor apartamente minuscule, emigrate din ţări estice, pe care le vizitam duminica, stele fără nume cum era, de pildă, Leny Caler, muza lui Mihail Sebastian.  La vremea când am cunoscut-o eu avea o voce adâncă şi nişte trăsături aproape masculine.  Portrete din tinereţe nu ne arătase şi bine făcuse: Leny Caler, ca şi Mircea Eliade, se număra printre acei oameni care înnobilează orice vârstă odată ce ajung la ea.  Ca şi el, vorbea cu setea celor care şi-au câştigat pâinea, într-o altă eră, cu şi prin limba română.

În vara lui 1983, la Berlin, Leny Caler mă antrenase în Jocul de-a vacanţa: îmi propusese, pe cât de insistentă pe atât de gânditoare, după ce aflase cât de mult îmi plăcea acesta, să revizităm acvariul într-o zi, pe îndelete, numai noi două.  Trăia retrasă şi neştiută, iar la urmă ori n-a avut putere să iasă, ori s-a temut să nu se ataşeze prea mult de o fetiţă aflată în trecere.  N-aş putea explica de ce cred şi acum că vorbea serios, atât de serios încât în iunie 2011 în drum de la Oslo la Bucureşti m-am abătut pe la Berlin şi am petrecut o zi întreagă la acvariu printre meduze, recife de coral şi statui de dinozauri în mărime naturală, despărţită doar printr-un perete de sticlă de salamandrele, şerpii şi crocodilii aflaţi la pândă,  încercând să ghicesc – fiindcă în cutiile acvariului, raportat la lentoarea evoluţiei speciilor pe parcursul erelor geologice gravate pe pereţi, în curs de aproape trei decenii nu s-a schimbat nimic – care anume din peştii fabulos conturaţi şi coloraţi care evoluau muţi dincolo de ecran îi rămăsese la inimă reticentei actriţe, odată apusă vremea monologurilor la scenă deschisă.  Când am urcat din semiobscuritatea acvariului până la suprafaţa grădinii pline de copii, dulciuri şi flori, soarele strălucea ca pentru o veche promisiune îndeplinită.

III

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească.  Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole.  Altminteri, nici măcar nu le vezi.  Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole.  Nu le vezi…”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

 

Dacă am pomenit-o pe Leny Caler, care trăia ca atâţia alţii sub clopotul de sticlă al fiecăruia în insula ireală a Berlinului de Vest, nu este ca să-i pierd din vedere pe Mircea Eliade şi maşina timpului.

Odată ajunşi la Paris în apartamentul soţilor Eliade, după ce ne-am salutat – era mai multă lume acolo dar până azi n-am văzut atmosferă mai primitoare şi n-am auzit vorbindu-se mai frumos româneşte – dânşii s-au închis fiecare în câte o cameră, grăbiţi să încerce hainele aduse din ţară.  Veşmintele, pe care le ceruseră de pânză topită, uşoare şi răcoroase, nu li s-au potrivit chiar de minune: cămaşa destinată lui Mircea Eliade, mai vânjos decât Ştefan Bănulescu deşi nu părea, îi venea cam strâmtă; despre fustă s-a auzit vocea înalt contrariată a lui Christinel Eliade, căreia, în urma unei intervenţii chirurgicale (subiect interzis) îi venea largă: Mihaela, de ce n-ai luat-o pe măsura ta?

Odată ce hainele au fost ajustate şi purtate cu drag şi dezamăgire din prima seară, mi-am dat seama, cu intuiţia specifică a copiilor, că în casa acestor doi exilaţi o serie de subiecte erau proscrise, fapt pe care nu l-au înţeles în 1996 colegii mei de la revista Spitalul.  N-am auzit în casă la Mircea şi Christinel Eliade, nici la Paris în 1983, nici la Chicago în 1991 când mai trăia numai dânsa însă trăia la fel de fascinant, să se aducă vorba despre boală, despre moarte, despre spitale, despre partide, gândiri sau vremuri de dreapta ori de stânga.  În casele lor, de ambele părţi ale oceanului, se putea evada, cu strădanie, subtilitate si succes, din Timp.

Mircea Eliade citea anevoie (ţinea cartea aproape atingând lentilele ochelarilor căci nu se inventaseră încă pentru cataractă implanturile de cristalin artificial pe care Ştefan Bănulescu le-a asteptat orb vreme de 7 ani şi care în mod miraculos s-au dovedit a corecta şi din gradul de miopie) şi fără alt motiv anume (asta se întâmpla înainte să-mi dăruiască soţii Eliade palton şi ghiozdan american – pe cel din urmă îl păstrez şi acum în Bucureşti – înainte şi în timpul plimbărilor nocturne pe care le făceam cu dânşii în Montmartre până sus la Sacré-Coeur) i-am povestit câteva seri la rând, dacă-mi aduc bine aminte fără să am prea mult trac, fiindcă Mircea Eliade avea atâta naturaleţe, şi chiar am ascultat pe alţii povestindu-i, despre scrisul meu.  Acesta se reducea pe atunci la schiţa mea Prea multă glorie (despre un colonel care îşi pune uniforma şi medaliile, se admiră în oglindă în ţinută completă şi rosteşte Prea multă glorie; sfârşit; aveam 5 ani şi tot textul, o singură pagină, era scris cu majuscule, învăţasem să citesc după doi ani de strădanie de la 3 la 5 ani, “târziu,” după cum îmi spusese răspicat Geo Bogza, iar de mână nu ştiam încă să scriu); nuvela mea fantastică Domnul  Popescu (un om sădeşte în Bucureşti un piersic şi răsare un portocal, apoi încep să se întâmple tot felul de lucruri ciudate; refrenul, obsesiv însă în crescendo, era Un portocal! Un portocal in România! – aveam 7 ani), comediile mele, cu aspiraţii moliereşti încă dinainte de a păşi pe pământul Franţei, în care personajele principale erau Domnul Frison, Doamna Frison şi Profesorul de Gust (tot 7 ani aveam şi, precum Domnul Jourdain pentru vârsta lui, o sumedenie de mentori pentru vârsta mea); jurnalul de călătorie în Rusia al contelui Bliuşkinkin (aici, după cum remarcase cu mărinimie Ana Blandiana ca să suplinească lacunele peisajului abia întrevăzut din goana trăsurii, aveam talent la legătorie; era adevărat că manuscrisului îi cususem cotorul fiindcă se întindea pe foi volante, nu în caiete liniate ca toate celelalte, şi nu mai puţin adevărat că Ana Blandiana, fidelă rolului de zână-naşă, nu pronunţa niciodată un verdict negativ cu vocea ei melodioasă); şi nuvela mea picarescă, povestea hanului din Spania ridicat la o răscruce de drumuri de către soţii Aragona şi Castil (ea era înaltă şi grasă, el era înalt şi slab, şi amândoi erau mici întreprinzători); lăsasem la urmă romanul Cavalerii Albi.

Tragediile Ştefan Bănulescu mă sfătuise amical să le fac uitate, şi la Bucureşti, şi la Neptun unde le scriam în vuietul mării, şi la Berlin, şi la Paris şi în lumea largă.  Ştefan Bănulescu nu spunea talent, spunea dar.  La poezie n-ai nici un dar.  La tragedie n-ai nici un dar.  La proză ai un dar.  Ai darul comediei.  Dar n-ai să scrii comedie.  Ai să scrii proză.

Prea multă glorie îl amuzase teribil pe domnul Eliade, după cum amuza pe toată lumea, şi îl îngrijorase moderat – după cum îngrijora pe toată lumea.  “De unde ştiai tu la 5 ani ce este un colonel?” “De la cutremur,” am răspuns prompt cum răspunsesem de atâtea ori înainte.  Era adevărat.  Într-unul din blocurile vecine locuia un general.  Se mişca în sfere diferite decât noi, aşadar de aproape îl văzusem abia la vârsta de 3 ani şi jumătate, în parcul din faţa ambasadei Israelului unde ne refugiaserăm cu mic cu mare în noaptea aceea anticipând replica.  Replica, crezusem până în noaptea de 4 martie 1977, era numai la teatru, în Visul unei nopţi de vară de pildă.  Sau în proză: spuse, zise, răspunse, replică, ripostă el.  Oricum, în noaptea aceea de primăvară a fraternizării forţate şi pe nepusă masă, generalul poate că-şi menţionase şi vreun subaltern, un colonel.  Ori poate că nu.

La Domnul Popescu însă lucrurile luaseră o întorsătură nouă.  Domnul Eliade întâi remarcase cu naturaleţe “Copiii scriu despre fructe,” ceea ce ne făcuse pe toţi să ne simţim mai bine, apoi, cu voce ceva mai joasă, “piersic, portocal, Popescu – e bine, Ștefane” (“de unde ştie ce am eu în cap?” – mă mirasem atunci – în minte încă scriam cu litere de tipar.  Popescu era un coleg de şcoală cu o bunică zgomotoasă, bine intenţionată dar cam lipsită de simţul măsurii de felul ei.  Cu un astfel de nume –îmi făcusem eu socoteala de copil în clasa I – se pot întâmpla, nu mai puţin, felurite lucruri ciudate.)

Domnul Frison şi Doamna Frison, poate şi fiindcă ne aflam la doi paşi de Théâtre Charles Dullin (Ageamiii la ei acasă, ca să-l citez pe Mark Twain) au înregistrat un succes trepidant.  Cineva a deplâns cu glas tare că nu era de faţă şi Eugène Ionesco (era plecat în Alpi; dar, după cum mă prevenise Ștefan Bănulescu, în viaţă nu le poţi avea pe toate, iar în viaţă n-ai să scrii comedie; ai să scrii proză).  Peste plebeii Aragona şi Castil am trecut repede, fiindcă hazul lor nebun se măsura cu numele şi nu cu fapta, deşi uneori mi se face un dor şi mai nebun să-l târăsc iar pe discretul, modestul şi uscăţivul hangiu Castil în câte o aventură nelimitată şi nemeritată.  Dincolo de gluma cu provinciile istorice derivată din palatul pe care şi-l împărţiseră regal şi marital, la vremea lor, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, să fi fost Castil o pastişă subconştientă după Pastil, eroul inventat de unchiul şi pediatrul meu, poetul şi traducătorul din elină Alexandru Miran, zis şi Dr. Mircea Pop, iar din vocabularul lui de specialitate la pneumonie, la oreion, la pojar, să fi răsărit oare, la început nebăgaţi în seamă, Domnul şi Doamna Frison?  Cât despre nobilul dar neînzestratul rus Bliuşkinkin, fiindcă nu-l aveam la mine legat şi încopertat şi ştiam că impresionează numai ca artefact de bibliofilie fiind un conte putred de bogat, faţă de Mircea Eliade l-am sărit cu totul.  Ca la şotron.

Între 8 şi 9 ani, tot aşteptând vizele pentru Germania şi Franţa, după ce terminasem de bântuit hanuri şi de clădit castele în Spania cu Aragona şi Castil, scrisesem un roman în două volume, Cavalerii Albi.  Cavalerii Albi, cum le arăta şi numele, erau nişte cavaleri total ineficienţi: în primul rand nu salvau pe nimeni şi în al doilea rând nu-i vedea oricine, ci numai o fată care avea o grădină unde îşi făceau apariţia din când în când; pentru restul lumii erau invizibili şi inaudibili.  În casele oamenilor nu intrau vreodată, nici în casa fetei nu păşeau, numai prin grădina ei se abăteau uneori.

“Când se pune titlu în limba română nu se scrie cu majusculă decât primul cuvânt,” îmi atrăsese atenţia Ștefan Bănulescu.  “Nu e ca atunci când pui titlu în engleză.  Titlul corect e Cavalerii albi.  Ori deja scrii în mintea ta în engleză, ori iar scrii în mintea ta cu litere de tipar.”  “Nu,” răspunsesem eu.  “Personaj, nu titlu.  Uneori se întâmplă să fie titlul acelaşi cu personajul.  Cavalerii Albi.  Aşa, ca Iapa-Roşie.”  Râsese sec, uscat, aşa cum râdea cu alţii, nu cu mine; cu mine râdea gros, în hohote.  Cristian Teodorescu i-a auzit adevărata voce; nici de dânsul nu se ferea. “Când vocea i se îngroşa uşor, iar ritmul cuvintelor se rărea, enunţa câte o judecată de ansamblu despre starea ţării” (Cristian Teodorescu, Ștefan Bănulescu: Germinarea speranţei).  Într-adevăr, când vorbea sau râdea gros era bine, dar acum râsese şi răspunsese sec fiindcă de cărţile şi de personajele lui nu-i plăcea să audă vorbindu-se:  “Semeni cu tatăl meu.”  “Tatăl tău scria?” “Nu scria mai nimic.  A scris un fel de memorii la sfârşit.  A făcut trei războaie.  Aşa ai să faci şi tu.”  Plecase şi îmi lăsase cavalerii în pace, fiindcă n-avea curaj.  Adica, îl delegase pe Mircea Eliade să se lupte cu ei în turnir la Paris.

“Cavalerii Albi nu e roman,” a spus Mircea Eliade.  “E basm.  Un basm frumos.”  “Nu e basm,” am replicat eu.  “E roman.”  Spuse, zise, replică, ripostă ea.  “Fata ta e un copil.  Are 9 ani.  În grădina ei tot fructe cresc, deocamdată nu cresc oameni.  Domnul Popescu e nuvelă fantastică, dar Cavalerii Albi nu e roman fantastic.  E basm.  Roman fantastic ai să scrii, poate, când ai să mai creşti.  Unii nu scriu niciodată.  Fiindcă e greu.  Domnul Popescu – e bine.  Cavalerii Albi – e frumos.  Dar nu e roman.”

“Domnul Eliade ştie ce spune,” a intervenit Ștefan Bănulescu.  Parcă se temea de ceva.  Nu de cineva.  De ceva.  De cavalerii mei.  De domnul Eliade, îmi era limpede, n-avea de ce să-i fie teamă nimănui.  Îmi plăcuse când zisese: fata ta.  Aşa era.  Era fata mea.  Deşi eram de-o vârstă.  Şi fiindcă ea creştea mai repede ca mine, n-aveam de ce să aştept până creşteam eu.

“Domnul Eliade nu ştie ce se întâmplă în volumul doi,” am spus eu.  “Cavalerii Albi e roman.”  “Aşa, ca Noaptea de Sânziene?”  a întrebat cineva din cei de faţă, cu bunăvoinţă.  “Aici n-am citit nici eu decât volumul întâi,” am răspuns eu contrariată.  “Fiindcă volumul doi nu-l avem.”  “Nu-l aveţi fiindcă l-au pierdut,” a întărit aprobator Mircea Eliade.  “Nu l-am pierdut,” a ripostat Ștefan Bănulescu revoltat.  “Ni s-a luat.”  (Ediţia Ioan Cuşa, într-adevăr, o jinduiseră mulţi.  Mi-a răsărit iar în minte Histoire des croyances et des idées religieuses: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o…) Am profitat de vitejie ca să-mi reabilitez eroina şi să-i retrogradez pe cavalerii imaculaţi acolo unde le era locul.

“Cavalerii Albi e roman fiindcă pe fata din grădină, care în volumul doi are 14 ani, cavalerii n-o apără deloc.  N-o apără niciodată.  Ei nu ştiu să facă război.  Nu sunt în stare şi nici nu vor.  Vin numai pe timp de pace.  Când e nevoie de ei cu adevărat, atunci nu vin, nici în volumul întâi nici în volumul doi.  Ea tot singură trebuie să se descurce.  Dacă nu se termină bine, şi nici uşor, atunci cum să fie basm?  E roman.  Sunt cavaleri, sunt mulţi şi vin călare, vin deodată, vin într-un nor de praf, o înconjură, o ascultă, îi povestesc pe unde au fost, dar de apărat n-o apără la nevoie.  E roman.  Iar de văzut nu-i vede şi nu-i aude decât ea, aşa că e roman fantastic.  Lumea din oraş nu vede decât praful din drum din urma lor şi se miră de ce în unele zile e aşa mult.  Numai fata asta îi vede.  Şi tot degeaba îi vede.”

S-a făcut tăcere.  Tăcuse şi cel sau cea cu Noaptea de Sânziene.  Era o noapte caldă, de vară încă.  Se lăsase tristeţe; şi ea firească şi intimă.  Cavalerii Albi era roman.  Din păcate.  Roman cât se poate de realist, şi totodată cât se poate de fantastic.

Cavalerii Albi nu ştiu de unde i-am luat.  De la Mircea Eliade sigur nu; lui doar i-am povestit.  E posibil să fi aflat de ei de altundeva, dar cel mai probabil este că au fost de la început numai ai mei.

Când am terminat de povestit tot ce ştiam eu, Mircea Eliade m-a trimis să citesc altceva: o singură carte, numai una, în engleză, pe care mi-a ales-o Christinel după ce m-a condus în odaia ei.  Era o povestire fantastic-viscerală despre calvarul unor gemeni siamezi (să fi fost Chang şi Eng Bunker? ori doar uniţi la nivelul toracelui ca şi aceştia? capul lui Eng murea tot ultimul, dar, în ficţiunea asta nouă, abia după ce ucisese cu mâna lui trupul fratelui geamăn?) însă nicidecum nuvela satirică a lui Mark Twain despre Chang si Eng, pe aceea o citisem la Bucureşti.  Întinsă pe patul strâmt al lui Christinel de parcă mă aştepta şi pe mine o operaţie, o lăsasem să plece înainte să încep.  Privită din spate părea o fată de douăzeci de ani.  Maşina timpului începuse deja să ticăie infernal.

Nu cunosc ce s-a întâmplat cu biblioteca soţilor Eliade, sau cu acea parte din biblioteca lor.  De cartea aceea, deşi am uitat titlul si autorul, am să-mi aduc aminte toată viaţa, fiindcă m-a fascinat. M-a îngrozit, m-a revoltat, mi-a repugnat, mi-a îndreptat paşii spre universităţile lumii să studiez embriologie, teratologie, medicină legală, istoria ştiinţei şi alte specialităţi cu iz de monstruozităţi, şi rămâne temeiul în care şi azi scriu nuvelă fantastică si grotescă, doar că de atunci nu mai scriu predominant despre fructe, grădini şi livezi, deşi de simbolistica unui parc sau a altuia n-am scăpat.

Lui Christinel si Mircea Eliade, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)

Mă apropii de sfârşit, deşi nu cu asta aş vrea să sfârşesc.

IV

“Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti nici un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea…”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

 

“Tată, o seară poate fi senină?”

Lăsase hârtiile din mâini pe scrin şi se întorsese spre mine cu cel mai frumos zâmbet.

“Cum să nu.”

Ștefan Bănulescu nu s-a ocupat niciodată nici să mă sfătuiască să public, nici să mă ajute să public.  El s-a ocupat de scris, în care m-a antrenat şi pe mine tot mai adânc, într-un vârtej antum şi postum, ca pe o ondină nemuritoare dar rămasă prizoniera cleştarului patern, ca pe o albină harnică ce nu-şi dă seama că demult e încrustată în chihlimbar şi purtată într-un colier la gâtul altor fete.  Alte fete şi puzderie de băieţi debutaseră în copilărie, în adolescenţă, în tinereţe, în revista Cutezătorii, în Luceafărul, în Orizont.  Aşa am ajuns eu să debutez în limba română la a doua tinereţe, la 35 de ani, în Viaţa Românească, cu o pagină, încadrată în genul literar ad-hoc “precizare” şi intitulată Nota legatarului.  În engleză debutez tomnatic, la 38 de ani, cu nuvela Cerşetori şi hoţi, deşi am scris-o la 27.

Asta, desigur, după ce am ratat debutul în revista Spitalul, la 22 de ani, cu Maşina timpului, pentru care Ștefan Bănulescu n-a mişcat un deget şi n-a rostit o vorbă ca să mi se publice altundeva, fiindcă pe el nu-l interesa să demonstreze nimic nimănui.  Mi-a compus, ce-i drept, de pe propriul pat de spital, un bilet în care a certificat că amintirile cu Mircea Eliade mai fidel nu le-ar fi redat nici el.  Reproduc alăturat, în facsimil, acest bilet pe care nici eu, de 15 ani de când mă aflu în posesia lui, nu l-am arătat nimănui.  Standardele lui Ștefan Bănulescu, aşa-zisul perfecţionism al lui Ștefan Bănulescu care de fapt era bun simţ, a făcut şi alte victime, nu numai pe el însuşi aşa cum s-ar crede.  Decât să scrii aşa, mai bine nu mai scrii. Pentru el scrisul însemna să scrii, să ştergi, să amâni textul de la tipar şi să-l scrii iar; fiindcă el nu s-a ocupat atât cu literatura română, cât mai ales cu limba română.  Cuvintele din bilet sunt ale lui; pe verso însă reluase cuvintele mele: titlul, subtitlul şi un paragraf din Maşina timpului aşa cum le aşternusem eu pe hârtie în 1996, rearanjându-le fără a le ştirbi din simetrie.  La Mircea Eliade mă dusese în acea seară senină la Paris fiindcă acesta se ocupa nu numai cu limba română, dar şi cu limba franceză, cu limba engleză, cu istoria şi cu predarea acestora la catedră şi în afara ei.  Am scris această evocare în memoria ambilor, fiindcă alături de ei am văzut prima oară maşina timpului.

“Tu crezi că, în zilele noastre, o maşină poate să dispară fără s-o fi furat cineva, se poate topi în nevăzut, fără să lase nici un fel de urmă? […]  N-ai citit undeva, în vreo carte, o poveste asemănătoare?  O maşină bine închisă, care dispare la miezul nopţii, fără s-o fi furat cineva?”

Dacă n-aş fi văzut maşina timpului, ci doar aş fi citit despre ea în Noaptea de Sânziene, n-aş crede; însă am văzut-o.

Într-o noapte de la începutul lui septembrie 1983 ne plimbam nocturn cu Christinel si Mircea Eliade pe o stradă bine luminată din cartierul Montmartre; mi-o amintesc netedă şi uniformă, nu în pantă ori denivelată.  Nu mai ţin minte cum se numea strada, ci doar cum a apărut maşina.  Era un automobil ca toate automobilele, de culoare închisă, un model deloc neobişnuit pentru acea decadă, acea oră şi acel loc, atâta doar că (şofer cu dexteritate sau secret de fabricaţie?) luneca atât de lin şi de tăcut încât lui Mircea Eliade, care ne conducea cu vederea lui slabă când pe trotuar când pe alături, bazându-se pe un al şaselea simţ, i-a scăpat cu desăvârşire.  Christinel l-a strigat din urmă să se dea la o parte din calea maşinii; în loc de asta, dânsul s-a oprit fascinat în mijlocul drumului.

– Dumneata o vezi, Ștefane?

Şi maşina luneca mai departe, fără zgomot, silenţios si halucinant, mai-mai să-l atingă.

Repeta cu blândeţea lui copilărească şi curiozitatea lui intelectuală:

– Dumneata o vezi, Ștefane?

Strada, după cum am spus, era bine luminată, şi mi s-a părut că văd un joc de umbre pe chipul lui Ştefan Bănulescu.  Nu era el omul care să prevadă viitorul, dar nici omul care să-şi ascundă sentimentele faţă de apropiaţi.  Nu cred că a citit în stele cei 15 ani rămaşi până în ceasul morţii, nici clinica în care avea să-şi recapete propria lumină a ochilor; ci doar faptul că trăia o ultimă întâlnire.

Ștefan Bănulescu l-a tras din calea automobilului pe Mircea Eliade şi i s-a adresat respectuos:

– Domnule Eliade, dacă nu vedeţi dumneavoastră maşina asta, atunci înseamnă că nu există.

Sultana Bănulescu

[Spitalul “Th. Burghele”, Şoseaua Panduri nr. 20, Bucureşti, aprilie 1996]

Scumpă minune,

Textul e uluitor.  Dacă l-aş fi scris eu, aş fi fost fericit.

Dar l-ai scris tu şi am gustat ceva din paradisul cuvântului.

Fată scumpă, nu trăim degeaba.

Te îmbrăţişează

al tău

Ştefan Bănulescu

P.S.  Mi-am permis să-ţi zgârii pe verso două mici sugestii.  Nu pentru tine şi pentru textul tău care resping orice imixtiune, ci pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă mai bine.  Cititorul trebuie iubit cum ne iubim pe noi înşine când nu pricepem totul îndeajuns.