Tăcerea scriitorului


de Alex. Ştefănescu

Când eram student, jucam de unul singur un joc, pe care abia acum îl fac cunoscut şi altora: ori de câte ori apărea un nou personaj în raza mea de observaţie, încercam să ghicesc cu ce se ocupă. Iar apoi comparam presupunerea mea cu situaţia reală şi ajungeam la concluzii dintre cele mai fanteziste.

Au intrat în acest joc al meu – bineînţeles fără s-o ştie – şi numeroşi scriitori. Şerban Cioculescu a fost un timp, în imaginaţia mea, ofiţer al stării civile, Marin Preda – farmacist, Alexandru Ivasiuc – marinar, Nicolae Manolescu – agent FBI, Nicolae Breban – om de afaceri străin, Ana Blandiana – actriţă, Ioan Alexandru – plutaş pe Bistriţa.

Pe Ştefan Bănulescu, însă, îmi amintesc că n-am reuşit să-l clasific. Părea un indian din America, dintre aceia care în filmele de western stau jos lângă un foc şi fumează pipa păcii. Dar ce să caute un indian din America în România?

Oricum, l-am considerat întotdeauna pe Ștefan Bănulescu unul dintre puținii români capabili să tacă. Iar tăcerea lui nu era placidă, avea elocvență. Uneori, Ștefan Bănulescu tăcea jucăuș, alteori tăcea încurajator, alteori tăcea distant, alteori tăcea profetic.

Îmi aduc aminte cum a negociat odată, prin tăcere, cu Marin Preda. Obiectul negocierii eram chiar eu, un tânăr de douazeci si trei de ani repartizat dupa terminarea facultății într-un sat din nordul Moldovei în care nu mai ajunsese niciodată un licențiat. Ștefan Bănulescu preluase de puțină vreme revista Luceafărul și revista devenise imediat selectă. În paginile acelei reviste, care datorită calității ei literare părea mătăsoasă, mi-a încredințat și mie o rubrică săptămânală de Comentarii critice, la recomandarea lui Nicolae Manolescu. Voia să mă și angajeze, dar, neavînd un loc liber în redacție, s-a hotărât să-l convingă pe Marin Preda să mă ia la Editura Cartea Românească. Zis și făcut. Într-o bună zi, m-a chemat la București și m-a dus acasă la Marin Preda. Ni s-a asociat, săritor ca întotdeauna, și Adrian Păunescu.

Dupa ce-am intrat în camera de primire și am fost serviți cu toții de soția lui Marin Preda cu câte o cafea, Marin Preda m-a lasat în plata domnului, în fața ceșcuței mele, și a început o discuție aprinsă cu Ștefan Bănulescu și Adrian Păunescu, fără vreo legătură cu mine. Discutau despre Luceafărul, despre cenzură, despre drepturile de autor, despre personaje pe care eu nu le cunoșteam, despre orice, în afară de angajarea mea la Cartea Românească. Eram impacientat.

Impacientat era și Adrian Păunescu. Cu temperamentul lui impetuos, a încercat de mai multe ori să pledeze în favoarea mea, dar de fiecare dată a fost oprit din tirada în care se lansase cu gestul palmei folosite drept tampon făcut fie de Marin Preda, fie de Ștefan Bănulescu.

Din când în când Marin Preda îmi arunca o privire piezișă, de evaluare, apoi se uita întrebător la Ștefan Bănulescu. Prompt, Ștefan Bănulescu tăcea atunci elogios la adresa mea și discuția, pe alte teme, continua. La un moment dat Marin Preda a formulat, tot fără cuvinte, o obiecție în legătură cu mine, iar Ștefan Bănulescu a respins ferm, printr-o muțenie categorică, acea obiecție.

Întrevederea s-a apropiat, la un moment dat, de sfârșit. Cu lipsa mea de experiență, eram sigur că eșuase totul și mă simțeam copleșit de amărăciune. Cel mai mult mă durea că nu mi se dăduse ocazia să-mi apăr cauza. În timp ce ne luam rămas bun, Ștefan Bănulescu i-a adresat lui Marin Preda o tăcere întrebătoare, finală, iar Marin Preda, tot fără cuvinte, a dat afirmativ din cap.

Toate aceste tratative mute eu le-am reconstituit abia ulterior. În momentul acela, însă, aveam senzația, vorba poetului, că pe cap îmi cade cerul. „Bravo, ești angajat,” mi-a spus Ștefan Bănulescu pe scări, spre imensa mea nedumerire. „Bine, dar n-a fost deloc vorba despre mine…” Adrian Păunescu, cu o perspicacitate târzie, m-a lamurit: „Așa se tocmesc doi țărani. Ai asistat, dom’le, la o scenă mare. Ai văzut cum ajung să bată palma doi țărani geniali ai literaturii române!”

Până la urmă, din motive care nu merită menționate aici, nu m-am mai dus la Cartea Românească. Dar jocul de săbii al tăcerilor celor doi prozatori nu l-am uitat.

L-am mai întâlnit după aceea, de multe ori, pe Ștefan Bănulescu. Era tot mai mut, tot mai scufundat în el însuși. Ajunsese să semene cu o sculptură de lemn înnegrită de ploi.

Am fost chiar, odata, unul dintre partenerii săi la o partidă de pocher și m-am gândit – cu un secret amuzament – că remarcabila sa capacitate de a tăcea poate fi un atu pentru un pocherist. Eroare! Muțenia scriitorului era de prea bună calitate, avea prea mult farmec literar ca să poată fi pusă în legatură cu pocherul. Ștefan Bănulescu, la masa de joc, era o prezență neverosimilă. Un Sfinx nu joacă pocher.

Moartea lui Ștefan Bănulescu mă impresionează ca pe o asumare definitivă a tăcerii, ca o tragică prabușire în muțenia fără sfârșit. Mi-e dor de tăcerile de altădată ale lui Ștefan Bănulescu. Refuz să mă obișnuiesc cu tăcerea sa de acum.

Alex. Ştefănescu

Notă. Acest text a apărut iniţial în România literară nr. 22 din 10-16 iunie 1998, p. 12, în cadrul grupajului „Ştefan Bănulescu.” Îl reproducem cu permisiunea autorului întrucât în prezent nu se mai regăseşte în arhiva electronică a revistei. Multumim dnei Elena Balog (Director, Biblioteca Judeteană Ialomiţa “Ştefan Bănulescu”) pentru recuperarea sa din ediţia tipărită a revistei.

 

3 responses to “Tăcerea scriitorului

  1. Din Sanctuarul memoriei lui Ștefan Bănulescu – ridicat de iubitoarea sa fiică în spațiul virtual – și căreia, la zi aniversară, îi spun așa: – La mulți ani, Sultana Bănulescu!
    Orice tată ar fi fericit să aibă o astfel de fiică. Iar acesta e mai mult decât un simplu și banal website, este un tezaur mereu îmbogățibil cu universul creației lui Ștefan Bănulescu, un loc de refugiu pentru clipele de tihnă pe care atât de rar le mai avem. Nu poate fi parcurs doar într-o zi, două. Azi, de exemplu, am citit aici – printre altele – un savuros eseu al tăcerilor elocvente (Alex. Ştefănescu, „Tacerea scriitorului” – 1998), în care doi mari scriitori – Preda și Bănulescu- i-au hotărât soarta tânărului critic, pe atunci, doar din priviri și tăceri semnificative. Mulțumim, fiică iubitoare. De-acolo de Sus, părinții vă zâmbesc!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase, emoționante, pe care sper să le merit în timp, și vă invit să ne fiți oaspete constant în acest muzeu virtual. Aveți dreptate, este mult de citit si de cercetat aici, pe îndelete.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s