de la Cornelia Botka (1959-2015)
7 septembrie 2013
Stimată Doamnă Sultana Bănulescu,
Nu știu dacă ați ales întâmplător numele meu din rețeaua face book sau ați făcut o legătură cu un nume ce apare undeva, în presă, în articole scurte despre Ștefan Bănulescu.
Dacă a fost o întâmplare, vă veți întreba, probabil, despre ce e vorba. Dacă ați gândit că aș putea fi persoana citată acolo, bănuiala se confirmă.
Alegerea Dumneavoastră, întâmplătoare sau nu, mă onorează.
De ce transmit mesajul abia acum? Pentru că scriind, răscolesc amintiri încă dureroase. Și poate mai presus de asta, dintr-o teamă, cu siguranță nejustificată, și anume aceea că s-ar fi putut interpreta gestul altfel decât mi-aș dori.
Ați observat deja că nu stăpânesc arta condeiului, de aceea vă mulțumesc pentru indulgență.
Trebuie să încep de undeva. Îmi voi permite să-mi imaginez că s-ar potrivi un mesaj de confirmare.
Da, sunt cea ale cărei răspunsuri la telefoanele reporterilor, apar trunchiate și reformulate, în ”buna” tradiție a presei interesată doar de selectarea unor detalii nesemnificative din viața oricui. Nu le-aș fi oferit nici măcar un răspuns și totuși am făcut-o, la rugămintea surprinzătoare a soțului meu. Apelurile au venit în 2010, într-o perioadă grea, când el se stingea răpus de cancer…iar jurnaliștii, deși știau, repetau încercarea de a-l intervieva. În împrejurări normale, nici el n-ar fi răspuns. Experiența noastră în contacte și chiar colaborări cu mass media își spusese de mult cuvântul.
De ce spun ”rugămintea surprinzătoare”? Pentru că cea mai urâtă pățanie cu presa se petrecuse în 1998 și avea legătură chiar cu scriitorul Ștefan Bănulescu! Încerc să redau concis evenimentele, deși sentimentele ce mă-ncearcă și acum, după ani, îmi îngreunează demersul.
În decembrie 1997, Ștefan Bănulescu a venit la Călărași, invitat de către instituția de cultură în care lucram atât eu cât și soțul meu. Primea un premiu pentru creația literară, dar și un titlu de cetățean de onoare. Evenimentele urmau să se desfășoare în sediul primăriei. A sosit cu câteva ore mai repede. L-am întâmpinat în fața hotelului unde urma să se odihnească. Fusese adus cu mașina de către un călărășean pe care-l cunoștea. În timpul drumului, scriitorul l-a întrebat despre persoane din Călărași, dacă mai trăiesc, dacă locuiesc tot acolo, etc. A întrebat și de familia în a cărei casă a locuit. Călărășeanul cunoștea detalii, inclusiv faptul că soțul meu descindea din acea familie, lucra la cultură și va fi printre cei care-l așteaptau la hotel. A urmat întâlnirea, apoi întrebări, multe întrebări și prea puține răspunsuri din partea noastră…Voia să revadă casa, oamenii din tinerețe. Ne-a indicat cu precizie câteva nume.
”Aș vrea să mă întâlnesc cu mai mulți, dar nu oriunde ci în casa, în curtea aia…credeți că ar fi posibil?” Era posibil, tebuia doar să stabilim perioada. Inițial a spus ”cam peste două luni”, dar amintindu-și de problemele cu sănătatea a decis că ar fi mai bine primăvara. Rămăsese stabilit că ne va anunța din timp.
La un moment dat, observând două genți speciale lângă noi, a întrebat: ”voi vreți să mă filmați?”. Am confirmat precizând faptul că nu lucrăm pentru vreo televiziune, ci realizăm documentare pe care le prezentăm în festivaluri de gen. A acceptat filmarea dar ne-a pus în gardă că la festivitate nu va spune mare lucru. Am stabilit ca pentru un viitor documentar, să filmăm în cu totul alte condiții (aparatură, un scenariu, etc.), primăvara, la întâlnirea programată. ”Azi, dacă vă interesează ce voi spune publicului, imprimați cât doriți, dar nu cumva să-mi puneți stative și mai ales lumini în ochi”. I-am respectat dorința: fără trepied, fără lumini, cu sunet captat direct prin microfonul unor camere simple, purtate pe umăr în locuri unde nu deranjau pe nimeni. De aceea imaginile, tehnic vorbind, sunt slabe, dar sunt imagini-document cu un conținut excepțional. De aici ni s-a tras și pățania.
În sală erau și realizatori de la TVR, însă fără echipe tehnice. Fuseseră anunțați din timp că nu li se permite. Cred că Dumneavoastră cunoașteți cel mai bine ce motive avea scriitorul. Au fost cceptate pentru câteva secvențe doar două posturi locale, unul Tv și unul de radio. Nici nu se încheiase bine evenimentul când ne-au abordat doritorii de a pune mâna pe ceea ce filmaserăm. Știau că aparatura era a noastră iar instituția în care lucram n-avea nici o legătură cu filmarea. Mizau și pe faptul că trăiam din salarii de bugetari și câteva colaborări cu presa. Cui să-i fi explicat că nu e un simplu material filmat, că nu orice e de vânzare, că e vorba despre ceva de suflet? Și că o promisiune și o înțelegere nu se încalcă? I-am lăsat în plata domnului, convinși că episodul s-a încheiat. După câteva luni aveam să constatăm că ne-am înșelat.
Era primăvara lui 98. Știam că boala maestrului s-a agravat. Dimineața, ne aflam pe o terasă în Călărași, împreună cu un grup de scriitori (invitați din București). La un moment dat, cineva ne-a atras atenția mărind sonorul televizorului. Pe ecran erau imaginile filmate de noi, peste care curgea un text, nici nu mi-l amintesc dar era ceva cu sensul ”extraordinar”, ”imagini inedite”. Am încremenit, nu doar noi. Era clar pentru toți că habar n-aveam cum au ajuns imaginile la TVR. Unii dintre invitați fuseseră prezenți la evenimentul cu Ștefan Bănulescu, cunoșteau amănuntele și erau stupefiați. Înainte de a se încheia reportajul, ne-am întristat. Am aflat că maestrul s-a stins. În tăcere, urmăream imaginile de final. A apărut genericul, unul care a stârnit revolta generală. Reieșea că filmul este o producție a cuiva – o siglă urmată de ”pentru TVR” …Tăcerea a fost curmată de o voce. Spunea că deși cunoaște ce sunt în stare să facă unii pentru bani, de data asta l-au surprins. Câțiva i-au sunat să-i rușineze. Furaseră cumva (atunci încă nu știam cum) imaginile cu mult timp înainte, pentru că erau prelucrate, montate și, știind că scriitorul e tot mai bolnav, au pândit momentul… Ba mai mult, vânduseră din timp transcrierea sunetului și cuiva din presa scrisă… Ora difuzării a fost una matinală, nepotrivită, dar pentru ”comercianți” acesta era un amănunt fără importanță. Țin minte un pasaj dintr-o publicație, suna cam asa: vestea morții scriitorului Ștefan Bănulescu ne-a fost strecurată pe sub ușă…
N-am să vă mai obosesc cu alte detalii legate de aceste întâmplări în care, spre marea noastră dezamăgire, au fost implicați mai mulți oameni de cultură. Ne-a fost dat să auzim: ”imaginile sunt o mină de aur acum, imediat, căci mâine nu vor mai interesa pe nimeni”! Sau:”sunteți niște proști, ați refuzat să le vindeți atunci, iar acum, când puteți să treceți totul sub tăcere și să profitați, refuzați din nou”.
N-am tăcut, am refuzat și se pare că ceea ce am făcut atunci pentru a opri negoțul, a funcționat. Cel puțin noi n-am aflat să se fi repetat.
Doream ca, fără nici un fel de tranzacții financiare, imaginile să poată fi văzute și cât mai mulți să se bucure de șansa de a-l auzi pe Ștefan Bănulescu vorbind.
Vreau să știți că, fără să-l fi întrebat (cum să întrebi așa ceva?!), în discuțiile de dinaintea festivității, scriitorul ne-a spus că uneori, în creionarea unor personaje a pornit de la persoane reale (și le-a numit, erau câțiva și din familia soțului meu). Cineva din presă era în apropiere și a auzit. De la asta a pornit ceea ce s-a scris în 2010.
Revin la imaginile filmate. Le-am păstrat (materialul brut, integral, cel din care sunt secvențele montate în emisiunea TVR) și cred că locul potrivit pentru ele este la Dumneavoastră, asta dacă nu cumva, prin cine știe ce întâmplare fericită, ați intrat în posesia lor.
Dacă îmi indicați o adresă, le voi expedia printr-un serviciu de curierat. Vă rog ca adresa să fie din țară.
Cu multă stimă,
Cornelia Botka
ŞTEFAN BĂNULESCU: UN SCRIITOR PENTRU TOŢI 