Condrat


Notă. Nuvela „Condrat” (urmarea nuvelei „Mistreţii erau blânzi” din volumul Iarna bărbaţilor) a apărut iniţial in Viaţa Românească nr. 5/2008, p. 10-17 însoţită de „Cuvântul Autorului” de Ştefan Bănulescu (vezi mai jos) şi de „Nota legatarului” de Sultana Bănulescu. Revista tipărită se află în PDF aici (navigaţi la p. 10-19). Citiţi mai jos articolele relevante.

Condrat

 

Apele nu se trăseseră încă de pe uliţele satului.  Pescarii umblau cu pantalonii sumeşi, iar pe uliţa mare, unde apa era mai adâncă, foloseau barca.  Când se întorceau de la cherhana sau din lacurile Deltei, veneau de-a dreptul cu lotca in sat.  Aşa inundaţie nu mai fusese în cătunul Caraorman din ‘920.

Lui Condrat, peste astea toate, i s-a mai ivit un necaz.  I-a murit un copil.  N-a avut unde să-l îngroape.  Cu cazmaua nu poţi săpa în apă morminte.  Să-l îngroape în dunele de nisip dinapoia satului?  Furtunile l-ar fi descoperit mai curând sau mai târziu.  Învăţătorul i-a îngăduit să-l înmormânteze în curtea şcolii.  Curtea şcolii este bine pomostită, înaltă.  Copilul lui Condrat învăţase bine la şcoală şi învăţătorul s-a învoit repede.

Dupa înmormântarea copilului, Condrat s-a înapoiat acasă cu barca.  A coborât şi a păşit pe prispă, legându-şi lotca de un stâlp al casei.

S-a sucit mult timp pe prispă, căutându-şi ceva de lucru.

A încercat pământul cu degetul cel mare de la picior.  Pământul mustea.  Şi-a oprit apoi privirile pe pereţii casei, pe stâlpii care sprijineau straşina.  Trebuiau reparaţii mari.  Stâlpii, îmbibaţi de apă, începuseră să putrezească.  Hotărât, casa trebuie pomostită din nou, stâlpii şi grinzile înlocuite, curtea înălţată.  Gardul de trestie împletit din nou, şopronul dărâmat de şuvoaie, pus pe picioare.  Vaca nu mai avea adăpost.

”Astă seară – gândi Condrat – contractez vaca.  A venit Tripcea de la Tulcea, e la cooperativă.”

Tripcea era funcţionarul care mergea prin satele Deltei pentru contractări de vite.

–  Nu te duci? – îl întrebă nevastă-sa care se ivi in prag pe când Condrat punea capăt socotelilor.  Adică, nu te duci la cooperativă?  Oamenii ceilalţi s-au dus demult.  Vezi să nu termine Tripcea contractele şi să rămânem pe de lături.

Condrat, fără să răspundă, se plecă lung spre barcă – era înalt şi subţire – se sui, săltă lopeţile, împinse cu mâna de un stâlp şi-şi facu vânt pe poartă.

 

Cooperativa era plină.  Ca de obicei, pescarii Caraormanului nu stăteau jos.  Înşiraţi pe lângă pereţi, schimbau rar câte o vorba şi nu trăgeau cu urechea la vecini, decât când auzeau cuvinte ca: Tulcea, Sulina, Babadag, Medgidia.  Cuvintele astea însemnau veşti noi, lumea largă.

La o masă lungă, în mijlocul cooperativei, stătea funcţionarul Tripcea.  Pe masă, un top gros de contracte, albe, netede.  Tripcea şi-a scos dupa un timp stiloul şi, cum era vesel din fire, a făcut un semn în aer spre pescari, imitând o iscalitură sprintenă.  Oamenii n-au râs, dar in ochi le-a lucit o privire de prietenie.  Tripcea s-a întors cu faţa spre tejghea şi a strigat:

–  Zaharca!

Şi întinzând mâna stângă, desfăcu din pumn degetul mic.  Adică, să-i dea o ţuică mică.

Zaharca a venit cu paşi sfioşi spre masă şi i-a spus că ţuică nu mai este.  Are însă în raft două sticle de lichior nedesfăcute.  Lichior de cireşe amare.

– Fie şi lichior, Zaharca, dar unul mare!  Asta-i băutură pentru muieri – si râse – rotindu-şi ochii spre oameni, aşteptând efectul glumei.  Dar oamenii îl priveau tăcuţi.

Tripcea îşi frecă mâinile, primi lichiorul, gustă puţin şi-l dădu pe gât.

– Acum, băieţi, la treabă! Ajunge atâta trăncaneală! Începem contractele!

Oamenii întârziau.  Fiecare aştepta ca altul să se desprindă din rând şi să înceapă.

Condrat, care tocmai sosise, rămase în cadrul uşii, aşa înalt cum era.  Căciula îi atingea pragul de sus.

– Îndrăzniţi, băieţi, îndrăzniţi! zise Tripcea, trecându-şi degetul mare pe marginea topului de contracte şi făcând foile să alerge una după alta.  Andrei, Ivan, Udrea, Denisov, Chizlinschi, Horobeţ, un pas înainte, leilor!

Cineva, dintr-un colţ de perete, zise:

– Să vină Condrat întâi.

Tripcea săltă capul din hârtii şi privi drept spre uşă.  Bătu din palme:

– A, Condrat! Să vină Condrat, că-i cel mai mare om din sat!

Şi, încântat de gluma făcută, se suci încălzit pe scaun, îl pofti pe Condrat să înainteze, să ia loc în faţa lui.

Condrat îşi scoase încet căciula.  Rămase un timp înca în uşă.  Apoi se urni spre masă.  Nu se aşeză.  Aştepta în picioare, drept, privind în lături, spre ceilalţi oameni.

– Buletinul! zise tare Tripcea.

Condrat parcă nu înţelese.  Apoi scoase buletinul cu mişcari încete.

– Zi-i, Condrate!  Câţi bani vrei la început?  Să-ţi dăm 200? Ce ziceţi? Tripcea ceru din nou cu privirile încuviinţarea celorlalţi.  Aşa făcea întotdeauna.  Îi plăcea să-i ia de martori sfătuitori.

– Să fie 250?  300?  Şi cincizeci?  Patru!  zise Tripcea până la urmă, arătând patru degete.  Iscăleşte, Condrate, şi marţi să vii negreşit la Tulcea, la bancă, să-ţi iei banii.  Dar greu te mai iscăleşti!

Tripcea făcu cu ochiul si râse către ceilalţi.

Oamenii însă tăcură mai departe şi-şi plecară capetele.  Câţiva inşi îşi traseră mai adânc căciulile peste urechi.

– Condrate, ia-ţi contractul.  Eu ţi l-am dat.  Acum să te văd şi eu pe tine.  Una mică pentru mine şi 20 de lei costul contractului.  Tripcea se lăsă pe speteaza scaunului şi-şi strânse mâinile pe deasupra capului în semn de noroc pentru Condrat.

Oamenii se priveau miraţi între ei.  20 de lei?  E mult 20 de lei.  Contractul nu costa nimic.  Ştiau asta.  Se obişnuiseră să-i dea câte ceva lui Tripcea.  Făcea atâta cale pentru ei, cincizeci de kilometri de la Tulcea pe apă.  Le aducea în fiecare an o mulţumire, le înlesnea un ban.  Nici Tripcea nu se ferea să le ceară de-a dreptul, partea lui.  Era un om deschis, nu-i plăcea să umble cu mofturi.  Apoi, nu era nici boieros.  Râdea de bucurie când te întâlnea, şi-ţi intindea mâna, chiar dacă te întâlnea în centrul oraşului Tulcea.  Te bătea pe umăr, sta la masă cu tine, bea si din ţoiul tău de ţuică, iar când se ameţea, te săruta.

Dar 20 de lei pentru contract e mult, e prea mult.  Vorbele astea rostite încet treceau din gură în gură.

– Zaharca!  Una mică pentru mine de la Condrat!

Condrat se căută lung prin buzunare si scoase o hârtie de 3 lei.  O suci nedumerit între degete.  I-o întinse lui Tripcea.  Acesta, bându-şi lichiorul, îi facu semn spre tejghea, adică – dă-i hârtia asta lui Zaharca.

Condrat se îndreptă spre tejghea şi-i dădu banii lui Zaharca.  Apoi, cu voce înceată, începu să vorbească ceva cu vânzătorul, dând din mâini, agitându-se.  Îi cerea împrumut 20 de lei ca să-i dea lui Tripcea.  Zaharca, pe tăcute, îi făcu semn că „nu”, trecându-şi palma peste gât.  Adică ”să-mi tai gâtul, daca e nu, e nu, s-a terminat!”

În acest timp, alţi trei-patru oameni se îndreptară spre masă, înălţând un zid între Tripcea şi uşă.  Începea încheierea altor contracte.

Dar Tripcea se arăta neliniştit.  Se tot sucea într-o parte şi alta pe scaun.  Se ridica pe vârfuri, privea înspre tejghea, peste capetele oamenilor care i se grămădiseră acum şi în spate. Făcea ochii roată prin cooperativă.  Îl căuta pe Condrat.  Strigă deodată, împingându-i pe oameni în lături:

– Condrat!  A plecat fără să-mi dea 20 de lei.  Condrat a fugit!

Toţi pescarii priviră spre uşă.  Uşa era deschisă, goală.  S-au uitat miraţi unul la altul: Condrat fugise fără să plătească.  A fugit Condrat?

– Nu se poate – spuse în mijlocul unui grup de vreo şase oameni Luca Horobeţ, un pescar înalt, pântecos, cu barbă castanie în inele lucioase, revărsată pe pieptul rubăştii.  Condrat n-a fugit.  E cinstit ca pământul pe care calci.  Cu douăzeci de ani în urmă, cineva a intrat în curtea lui Condrat şi, pentru o bănuială goală de furt, a început să-l bată cu biciul.  Condrat, ştiind că e nevinovat si că omul are sa înceteze odată şi odată, a tăcut.  A primit loviturile fără sa ridice mâna.  Bătăuşul, după ce s-a răcorit, a plecat.  Dar şi-a uitat biciul în curtea lui Condrat.  Când Condrat a băgat de seamă asta, a fugit după el într-un suflet.  L-a ajuns şi i-a zis: ”Ia-ţi biciul.  L-ai uitat la mine în curte.”  Nu, spuse Horobeţ în încheiere, retezând aerul îmbâcsit de fum de tutun cu palma lui mare, groasă.  Nu.  Condrat n-a fugit.  Vine înapoi.  Sa nu-mi mai spuneţi mie Horobeţ.  Amărât cum e, s-o fi zăpăcit, cine ştie…

– Ce tot vorbeşti tu? – zise întărâtat Ignat Chizlinschi, deşi stătea cu spatele la grupul lui Horobeţ şi prinsese din zbor numai o frântură din poveste.  Basme – zise el încruntându-şi fioros sprâncenele negre sub căciula albă.  Condrat n-are să vină, ascultaţi ce vă spun eu.  E destul de necăjit şi aşa.  Ce-i de fier?  Ce, suntem de fier?  Pentru ce să dăm 20 de lei?  Mai scump decât la popă, pentru înmormântare.  Nici apa nu s-a tras de pe uliţe.  De ce să dăm?  Uite-l şi pe Ivanov că intră pe uşă.  Să zică Ivanov ceva, că e meşter la vorbă.  Nu ne-a chemat el, ieri, în adunare şi ne-a vorbit despre fericire?  Vorbeşte mereu de fericire.  A venit Ivanov cu fericirea!

Câţiva râseră scurt.

– Ei, Constantin Ivanov, tu cu fericirea ta cu tot, fă-te încoa.  Ai venit aseară cu doi ingineri şi ne-ai îndemnat să ieşim săptămâna viitoare la lucru.  La împădurire, la desecare, la întărirea malurilor.  Ziceai: să nu mai fim inundaţi.  De ce să nu mai fim inundaţi, te întreb eu acum?  Dacă inundaţi platim, apoi neinundaţi, o să plătim mai abitir, că o ducem bine.  Să te ia dracu cu fericirea ta cu tot.  Condrat n-o sa vină, asta-i.

Constantin Ivanov îşi făcu loc printre pescarii cei mai tăcuţi, aşezaţi în spatele mesei cu contracte.  Îşi trecu privirile de la un grup la altul, apoi spre ceafa subţire si mereu mişcătoare a lui Tripcea.  Căuta să priceapă ce se întâmplase.  Dar n-auzea decât murmure slabe.  Chiar Chizlinschi, deşi furios, vorbise înfundat, vocea lui nu răzbise dincolo de grupul său.

Peste murmurele tuturor, glasul voios al lui Tripcea saluta mai departe incheierea contractelor.

– Zaharca!  Una mică pentru mine de la Andrei.  Apoi încet, către Andrei: Andriuşa, 20 de lei pentru contract.

Andrei se scotoci îndelung prin buzunare.

Întârzia, întrebând din ochi pe oamenii înşiraţi pe lângă pereţi: să-i dau banii lui Tripcea, sau să nu-i dau?  Eu nu sunt Condrat, să fug!

Mai toţi însă, văzând nehotărârea lui Andrei, se întorseseră cu spatele şi vorbeau între ei despre altceva, ca şi cum povestea cu contractele ar fi fost un fleac care nu-i priveşte.  Doar Chizlinski se uita tăios la Andrei, pe sub căciula lui albă.  Iar Ivanov îi privea mâinile care suceau nedumerite între degete hârtii mototolite de câte 5 lei.

Andrei plăti până la urmă.  Şi fără să se mai întoarcă la perete, la vechiul său loc, întinse nişte paşi mari, grăbiţi, spre uşă, ca şi cum l-ar fi izgonit cineva.  Se mistui în întunericul de afară.  În liniştea desăvârşită care se aşternuse în cooperativă, se auzeau de afară lopeţile bărcii lui Andrei, plescăind mânioase prin apa de pe uliţa mare.  Ritmul lopeţilor se frânse, se pierdu, acoperit de glasul voios al lui Tripcea:

– Zaharca!  Una mică pentru mine de la Vania Canareica.  Vanicica, dă-ţi urechea încoa: 20 de lei…

Ca şi Andrei, Canareica se uită lung, mai întâi spre grupurile de lângă pereţi, apoi spre Chizlinschi si Ivanov.

Privirile lui Ivanov i se înfipseră în ochi, ca şi cum i-ar fi zis:

– Ţi-a venit rândul.  Să te văd, Canareica. Aseară, la adunare, ai spus, lăudându-te, că tu ai o meteahnă: nu-ţi plac oamenii necinstiţi.  Ai zis cu pieptul afară: ”Voi lupta împotriva oamenilor necinstiţi.”  Îţi aminteşti?  Oamenii au râs cu hohote de cuvintele tale.  De ce-or fi râs?  Dovedeşte acum ca râsul lor a fost fără rost.  Eu, Constantin Ivanov, nu pot singur să aduc dreptate în sat. Fără voi, eu nu însemnez nimic.  Haide, Canareica.  Să te văd. Curaj.

– Să-ţi fie de bine, Vanicica, strigă Tripcea, bătându-l prieteneşte pe Canareica peste cingătoarea lată.  Haide, cinstea şi obrazul!

Canareica se smulse din privirile lui Ivanov şi-l privi mânios pe Tripcea.  Dar mânia i se topi.  Tripcea se uita la el blând, cu ochii lui mici, albaştri, limpezi.

– Cum să zic – se trezi Canareica, vorbind domol – n-am 20 de lei.

– N-ai? spuse Tripcea, întristându-se ca un copil.

– N-am.  Adică… pofteşte 10 lei.

Şi-i dădu repede 10 lei, gândind că, la urma urmei, el nu dă tot, cum dau alţii, dar nici nerecunoscător nu e faţă de Tripcea, care i-a făcut un bine.

– Daca n-ai, n-ai.  Lasă… spuse cu milă Tripcea.  Ia-ţi banii înapoi.  Şi mai ţine şi de la mine 10 lei împrumut.

Canareica rămase cu gura căscată.  Se îngălbeni.  Privi într-o parte ca să fugă de uitătura oamenilor, dar dădu cu ochii de Chizlinschi.  Chizlinschi îl privea cu o batjocură cruntă.  Îl cuprinse furia.  Un râs înfundat, trist, cuprinsese toate grupurile.  Parcă spunea râsul: „Canareica, tu ai o meteahnă: ”lupţi împotriva elementelor necinstite.”

– Ia-ţi banii înapoi, izbucni Canareica, şi-i aruncă lui Tripcea hârtia nouă de 10 lei, pe care o mototolise în mâinile lui, leoarcă de năduşeala.  Ia-ţi-i!  Să te ia dracu!  Să vă ia dracu! Pe toti să vă ia dracu! Auziţi?

Se răsuci pe călcâie şi bocănind cu cizmele lui mari si grele pe podea, păşi înfuriat spre uşă.  Dar nu ieşi.  Se întoarse spre oamenii de lângă pereţi, strigând:

–  N-aveţi un pic de ruşine?  Râdeţi!  Pentru voi, Condrat, care fuge fără să plătească şi fără să spună un cuvânt, e om bun!  E mai bun, ai?  Proştii sunt mai buni!  Ce dacă are Condrat necazuri?  Şi pe voi, ce dacă v-a înecat apa?  Degeaba v-a înecat.  Staţi prin colţuri si râdeţi, sunteţi batjocura necazurilor voastre.  Şi voi sunteţi proşti.  Toţi sunteţi proşti.  Ce te uiţi Chizlinschi aşa la mine?  Crezi că mi-e frică de tine?  Şi tu eşti un prost.  Eşti un crap bătrân şi prost.  Un crap bătrân cu căciulă albă.  Nici de Ivanov nu mi-e frică.  Auzi, Ivanov?  Nu mi-e frică de tine, mă!  Ce dacă eşti mare în organizaţie?  Zici că eşti comunist.  O faci pe firoscosul!   Uitaţi-vă la el ce mare e!  Aici se vede cât de mare e!  Staţi toţi pe margine şi vă uitaţi ca nişte cucoane. Aciraţi toţi la lichiorul lui Tripcea, asta e!  Poate vă dă si vouă, că de, bea din banii voştri!  Zaharca, nătângu’ ăla de după tejghea, e mai deştept ca voi.  Uite-l că şi râde!  Până şi Zaharca râde de voi.   Bravo, Zaharca!

Dintr-un pas Chizlinschi a fost în faţa lui Canareica.  Şi-a trântit căciula albă de podea, dând drumul la un potop de înjurături.  Şi-a repezit mâna dreaptă spre Canareica, să-l apuce de cingătoare.  Aşa făcea când avea cu cineva de furcă.  Îl apuca de cingătoare, îl sălta şi-l izbea de pământ.  Dar Canareica, mai tânăr, sări ca un arc în lături.  Cu aceeaşi repeziciune trase cuţitul pescăresc de la brâu şi-l ridică deasupra capului:

– Apropie-te, Chizlinschi.  Pune-ţi căciula ta albă pe capul ăla de crap bătrân.  Să te spintec cu căciulă cu tot.

O clipă au stat amândoi încordaţi.

Cuţitul zbură din mâna lui Canareica şi se înfipse în tejgheaua după care se ascunsese Zaharca.  Horobeţ îl izbise pe Canareica peste pumn, îi aruncase cuţitul şi-şi proptise statura lui înaltă şi pântecoasă între cei doi duşmani.

Tripcea se săltă de pe scaun şi alergând şi el spre locul încăierarii, începu să-şi învârtească trupul mărunt în jurul lui Horobeţ, trecând când la Canareica, când la Chizlinschi:

– Staţi la un loc, oameni buni!  Staţi la un loc!  Se poate să vă certaţi?  Sfinte dumnezeule, se poate?

Nici Chizlinschi, nici Canareica nu-l luară în seamă pe Tripcea.  Stăteau încordaţi, cu pumnii strânşi, privindu-se sălbatic, peste umerii lui Horobeţ.

Tripcea se întoarse spre masă, dând cu amărăciune din cap.  Se aşeză pe un scaun si bătu cu capacul stiloului în masă, deşi nu se mai auzea nici un zgomot:

– Ei, ajunge!  Tăcere!  Destul!  Doar nu sunteţi copii!  E ruşine!  Ne ţineţi din lucru.

De abia acum Chizlinschi îl auzi pe Tripcea şi-i simţi cuvintele arzându-l ca nişte palme:

– Ce-ai zis?

Chizlinschi sări spre masa lui Tripcea.  Funcţionarul păli.  Apoi, se lăsă pe speteaza scaunului, îşi întoarse capul şi-i spuse lui Ivanov:

– Ei, Ivanov, fă linişte aici.  Am nevoie de linişte, frate!  Lucrăm aici, nu ne jucăm!

– Ivanov, fă-i linişte lui Tripcea, strigă Canareica din mijlocul sălii, izbucnind în hohote de râs.

Ivanov tună cu vocea lui groasă:

– Linişte, n-auziţi?  Faceţi linişte!

Nu se mai auzi nici un murmur.

Nimeni nu ştia ce să creadă despre vorbele lui Ivanov.  Nici Tripcea nu ştia ce să creadă.  Nu se aşteptase la asta.  Îl chemase pe Ivanov, prefăcându-se liniştit, numai ca să nu răspundă furiei lui Chizlinschi.

Sub privirile întrebătoare ale celor de pe margini, Constantin Ivanov, urmat de cei câţiva pescari care-l înconjurau, s-a îndreptat spre masa lui Tripcea, zicând:

– Încheie mai departe contractele.

Ceilalţi oameni se priviră scurt între ei.  Înţeleseseră ceva.

Tripcea îşi săltă ochii din hârtii.  Privi repede, cercetător, spre pescarii aliniaţi în faţa mesei.  Apoi spre cei înşiraţi de-a lungul pereţilor.  Oamenii stăteau neclintiţi, se uitau la ei cu priviri străine, reci, sfredelitoare.  Îşi coborî repede ochii pe hârtii, vrând să scape de uitătura lor ciudată.  Dar dădu cu privirile de şirurile de palme mari, negre, noduroase, proptite de marginile mesei.

– Cine e la rând?  întrebă Tripcea, înecându-se.

– Gheorghi Denisov.

– A, Denisov.  Să traieşti, Denisov.  Ce mai faci, Denisov?  Mărturisesc că nu te văzusem.  Ce zici de primăvara asta…

”Ce dracu m-a apucat să vorbesc de primăvară” gândi zăpăcit Tripcea, chinuindu-se să-şi adune gândurile.  Peniţa scârţâia groaznic pe hârtia contractului, o auzea pentru întâia oara că scârţâie atât de supărător, răsunând în toată încăperea.  Se împiedică la fiecare mişcare, ca un ferăstrău cu dinţii rupţi.  ”Am s-o arunc.  Cum de n-am aruncat-o până acum?”

Denisov semnă contractul.  Îl împături si trecu alături fără să plătească.

Rând pe rând, pescarii se desprindeau de lângă pereţi, se apropiau de masă, formând cercuri- cercuri în jurul lui Tripcea.  Funcţionarul le auzea paşii rari, apăsaţi, apropiindu-se.

– Boris Vladimirov, îsi spuse numele un pescar cu barbă căruntă şi-şi aplecă trupul spătos şi greu peste masă, ca sa vadă mai bine cum îi incheie Tripcea contractul.

Chizlinschi si Canareica se apropiară si ei.  Se aşezară fiecare la un capăt de masă, ca nişte străji.

Boris Vladimirov luă contractul, îl împături şi trecu lângă Denisov fără să plătească.

– Viceslav Cozlov, îşi spuse altul numele, făcând să răsune salonul.

– Dimitri Crasovschi.

– Petre Pavlovici.

– Nicolai Voinov.

– Vladislav Petrovschi.

Nici unul nu plăti.

Contractele se terminară.  Tripcea îşi căuta zadarnic ceva de lucru.  Dacă ar mai fi avut măcar două contracte, măcar unul, unul măcar, să mai întârzie, să mai amâne înfruntarea cu pescarii.  Bâlbâi, plimbându-şi năuc ochii pe scândura roasă a mesei:

– Credeam că-mi sunteţi prieteni.  Eu nu ma supăr… Nu-i nimic, oameni buni.  Eu, Tripcea, vă rămân prieten.  Prieten cu toţi.  Cu tine, cu el, cu oricine.  Şi cu Condrat.  Oricând, prieten.  Toţi trebuie să trăim.  Cum putem.  Până ne inghite apa şi pământul.

– Ridică-te,  îi spuse cu voce stăpânită Ivanov.  Pleacă.  Cum oi ştii, să pleci.  Noi, barcă nu-ţi dăm.  Du-te pe jos la Tulcea.  Scoate-ţi pantofii.  Scoate-ţi pantalonii şi porneşte pe uliţele noastre înecate de apă.  Daca ştii sa înoţi, înoată.  Înoată pe uliţă.  Înoată pe canalul Sulina.  Şi de acolo pe Dunăre, până la Tulcea.  Nu întinde mâna spre servietă.  Las-o aici.  Avem nevoie de ea.  Ţi-o aducem noi.  Cu tot ce e în ea.  Cu banii şi cu copiile de contracte.  Ne întâlnim la Tulcea.  Pleacă, îţi zic!

Tripcea se ridică.  Merse în neştire spre uşă.  Dădu să iasă afară.  Dar nu izbuti.

În uşă stătea, drept, Condrat.  Înalt, slab, nebărbierit, cărunt, cu faţa brăzdată de cute adânci.  Sufla greu.  Îi curgeau şiroaie de sudoare de la tâmple pe obraji, i se înnodau sub bărbie în ciucuri.  Avea faţa luminată de un zâmbet palid.  Un licăr de mare mulţumire îi scânteia în ochi.  Cu vocea gâtuită de emoţie, zise către Tripcea, întinzând mâna, desfăcând pumnul:

– I-am adus.  Nu-i aveam.  Am făcut rost.  Sunt toţi, 20 de lei…

Hârtiile de câte un leu căzură mototolite la picioarele lui Condrat.

 

– Apleacă-te, Tripcea – zise Luca Horobeţ.  Apleacă-te la picioarele lui Condrat şi ia banii.  Condrat e un om bun.  Îţi dă de pomană pentru copilul lui mort.  Ia banii şi pleacă.

Ştefan Bănulescu

 

Cuvântul Autorului

Nuvela abandonată Condrat

        (În Mistreţii erau blânzi nu se va mai păstra decât numele personajului şi amănuntul cu moartea copilului).  Din mss. lipsesc ultimele pagini.  Cred că mss. complet se află la sculptorul Doru Popovici.  De notat că proiectul de nuvelă Condrat se referă la pătrunderea comunismului, după 23 august 1944 – prin 1951 în satele Deltei Dunării.

Ştefan Bănulescu

 

 

One response to “Condrat

  1. Pingback: Cronologie texte inedite şi reeditări postume Ştefan Bănulescu: 1998-2018 | ŞTEFAN BĂNULESCU: UN SCRIITOR PENTRU TOŢI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s